ISTORICUL MĂNĂSTIRII ORTODOXE BIXAD

​Mănăstirea Bixadului, a fost atestată documentar în anul 1614, ca schit al Mănăstirii Vetiș, atestare pe care Sebastian Dumitru, o amintește în lucrarea „Monahismul ardelean în trecut și astăzi”, publicată de Editura Andreiana – Sibiu 2008, pg. 545 și următoarele, unde reia scrisoarea Domnitorului Moldovei, Ștefan Tomșa, către căpitanul Sătmarului, astfel:

​„… Tot așa în timpul nostrum (românii din Sătmar, nn) ne-au comunicat că nu au episcop și să le trimitem din țara noastră (Moldova, nn) un om vrednic și temător de Dumnezeu(..) lângă Satu Mare se află o mânăstire la Vetiș, cu un schit aparținător în codri de stejar din Bixad, care se află acum, în anul 1614, în stăpânirea familiei Kökènyesdi din Vetiș. Și această mănăstire a fost zidită în legea noastră strămoșească din vechime având câmpurile, luncile, văile, heleșteiele și ogoarele ei, pe lângă acestea tot felul de pomi, cu toate folosințele lor, pe care toate le stăpâneau călugării ei. Iar acum n-au slobozenie de nimic de acolo. De aceea, te rog să li se facă dreptate și să nu îngădui să ia nimic de acolo, nici majestățile lor regii ungurilor, nici nimeni alții, căci acest loc este, după cum arată chiar numele, doar al călugărilor, pentru ca să se roage pentru binele țării noastre, fiind ei slujitorii lui Dumnezeu”

Istoricul Sebastian Dumitru continuă, în lucrarea sa, să descrie situația mănăstirii în acele vremuri în care Biserica Romei voia să se impună în Transilvania deși românii se opuneau. Astfel:

„Viața monahală continuă la Bixad pe parcursul secolului al XVII-lea, în pofida tuturor tendințelor de atragere a credincioșilor din zonă la religiile Reformei. Printre alții, în această perioadă sunt atestați ieromonahul Ilieș Popa, la anul 1684, „slujitor cu aleasă știință de carte”, aceleași calități avându-le și urmașul său, protopopul Iacob de Bixad”

Autorul punctează în aceeași lucrare momentul ocupării Mănăstirii Ortodoxe de către călugării bazilitani astfel:

„Un moment important al istoriei acestui așezământ îl constituie acțiunea călugărului Isaia, venit de la Muntele Athos, ulterior convertit la uniatism (cultul Greco-catolic, nn), pentru care va și lupta, în virtutea jurământului depus în fața episcopului Iosif de Camillis al Muncaciului. Față de acesta își ia obligația „de a câștiga pentru unire pe românii din ținutul Orăzii și comitatul Bihorului, până la Dealul Mare”.

„De aceea s-a instalat la mănăstirea Bixad, alungând pe viețuitorii de aici, inițiind o intensă activitate prouniată în ținut. Însă, la scurt timp după așezarea sa la Bixad, Isaia a fost ucis, se pare la 15 mai 1701, fapt care va duce și la o părăsire a așezării monahale”.

Despre uciderea lui Isaia, autorul, Diacon Dr. Stefan Lupșa scrie în lucrarea sa „Vechea Episcopie a Sătmarului”, București, Tipografia Cărților Bisericești 1938, p.13, următoarele:

„Cu extinderea (…) a stăpânirii austriece la 1688 peste Ardeal și Muncaciu, Episcopia Muncaciului se unește cu Roma (trece la cultul Greco-catolic, nn) și unirea pătrunde și în Sătmar (…).Uciderea vicarului sătmărean al lui Camelis, renegatul (Grec ca și stăpânul său, propaganda unirea cu aceeași brutalitate ca și acela) Isaia, de Ouășeni în 15Mai 1701, nu putu schimba soarta rea a sătmărenilor.”

Autorul aici descrie nu doar momentul uciderii lui Isaia ci și motivul pentru care a fost ucis de către „Ouășeni” (țărani din Oaș, ținutul în care se află Comuna Bixad, respectiv așezământul monahal), respectiv prozelitismul pe care acesta l-a practicat cu „brutalitate”.

Despre Mănăstirea de rit ortodox Bixad și despre momentul uciderii lui Isaia și instalarea călugărilor bazilitani scrie și Stefan Meteș în lucrarea „Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria” Tiparul Tipografiei Arhidieceze – Sibiu 1936,p.179 și următoarele, astfel:

„Mănăstirea, așezată pe un deal, cu priveliște frumoasă spre sud-vest de comună, a întemeiat-o la finea veacului XVII – se dă anul 1689, care nu părea fi exact (autorul aici face trimitere la izvoare de sorginte maghiară )- un călugăr grec ortodox Isaia din mănăstirea Sf.Pavel din Atos(…) În 15 Maiu 1701 Isaia este omorât(…) După moartea lui Isaia mănăstirea a stat vre-o 50 ani pustie. Abia la 1759 episcopul unit (Greco-catolic, nn) Manuil Oslavschi din Muncaciu trimite călugări aici din Ordinul Sf.Vasile…”

De asemenea, despre acest moment istoric scrie Nicolae Iorga în lucrarea sa ”Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor” vol. II, pg 27,

„…în Ținutul Orăzii și comitatul Bihorului(…) în Ianuar 1694 încă, vicariatul catholic căpătase „în părțile Ungariei asupra Românilor” (…), pe care se lăudase că-I va face uniți „și cu sila”, un Isaia(…)Grec, paroh la Carei(…), care stătu în mijlocul satelor românești din țara Oașului, la mănăstirea Bicsadului, până la uciderea lui (…)15 Maiu 1701.”

Despre Isaia, Nicolae Iorga afirmă că avea în subordine „pe toți protopopii de acolo” și că asupra acestora a pus sarcini care i-au atras plângeri din partea clerului „…cu protopopul Pantelimon de la Baia-Mare în frunte”.

Același moment de atestare istorică este dat de mai multe izvoare istorice respectiv: Emanuil Rus, „Mănăstirea Bixad”, Editura Lumina, Oradea 1995, p.10; T.Roșu, „Mănăstirea Bixad”, în „Legea Românească, Oradea nr. 1-2, 1949; Ovidiu Ghitta „ Nașterea unei Biserici, Biserica Greco-catolică din Sătmar în primul secol de existent (1667-1761)”, Cluj Napoca, 2001, p.142-143.

Cele mai sus prezentate dovedesc cu prisosință faptul că Mănăstirea Ortodoxă Bixad a fost înființată de „…românii din Sătmar” care, în anul 1614, au solicitat să le fie trimis episcop ortodox „… din țara noastră” (scrisoarea Domnitorului Moldovei, Ștefan Tomșa, către căpitanul Sătmarului), astfel, rezultă cu evidență faptul că mănăstirea, până la ocuparea sa și alungarea călugărilor ortodocși de către călugărul Isaia care s-a angajat să facă prozelitism pentru Biserica Unită cu Roma, a fost proprietar al întregii așezări monahale, aceasta fiind construită de comunitatea religioasă ortodoxă din regiune.

Față de aceste date istorice, susținerea cultului Greco-catolic, că mănăstirea a fost înființată în anul 1700 este nu doar subiectivă ci și lipsită de suport istoric, atâta vreme cât izvoarele pe care le-am prezentat mai sus atestă prezența călugărilor bazilitani în așezământul monahal abia în anul 1759.

În consecință, prezența călugărilor ortodocși în mănăstire anterior anului 1700, fie că este vorba despre anul 1614 sau oricare an anterior anului 1701 (când Isaia a fost ucis de către „Ouășeni”), atestă faptul că această mănăstire a fost înființată de către cultul ortodox, că până la venirea călugărilor bazilitani a ființat ca mănăstire ortodoxă, ea fiind uzurpată mai târziu de către cultul Greco-catolic care a profitat de condițiile politico-istorice din acea perioadă.

Am făcut aceste precizări referitoare la atestarea documentară a așezării monahale, dată fiind susținerea cultului greco-catolic (susținere făcută publică prin intermediul site-ului Wikipedia și a paginii de Facebook înființată de acesta în anul 2013, precum și în procesele civile pe care le-a intentat) că mănăstirea a fost înființată de către acest cult în anul 1700 și că i-a fost retrocedată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2012, prin Decizia nr. 5847/2012.

În raport cu aceste susțineri, ne vedem obligați să facem în plus următoarele precizări:

– În primul rând, afirmația cultului Greco-catolic, în sensul că Decizia nr. 5847/2012, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este cea prin care dispus „lăsarea în deplină proprietate și posesie (a, nn) mănăstirea” acestui cult, este incorectă.

Menționăm că, în litigiul în care a fost dată acea decizie, instanța s-a pronunțat doar cu privire la imobilele terenuri și construcții(altele decât lăcașul de cult), care le-au fost retrocedate prin hotărârile de guvern nelegale la care vom face referire în cele ce urmează și cu privire la care încă nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă.

– În al doilea rând, lăcașul de cult al mănăstirii nu a fost retrocedat cultului Greco-catolic, fiind respinsă acțiunea în revendicare a acestuia (acțiune formulată în dosarul 144/83/2011, al Tribunalului Satu Mare), prin sentința nr. 3052/D/05.10.2011 pronunțată de tribunal, cu motivarea că:

„…reținând consecințele juridice pe care le emană înscrierea din cartea funciară (…) în temeiul principiilor legalității, al opozabilității față de terți și al efectului constitutiv de drepturi (…) reclamanta (BURGC, prin Ordinul Greco Catolic „Sf,Vasile cel Mare„) nu a făcut dovada dreptului său de proprietate…”

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 222/01.02.2017 a Înaltei Curti de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul 144/83/2011**, lăcașul aflându-se în prezent în proprietatea Statului roman și în posesia Mănăstirii Ortodoxe Bixad, cu hramul „Sf.Petru și Pavel”.

Aceste mărturii, care înfățișează cu claritate modul în care cultul Greco-catolic s-a impus în Ardeal, încălcând în mod brutal libertatea de conștiință a locuitorilor acestui ținut, alungând preoții ortodocși din biserici și mănăstiri și însușindu-și în mod nelegal bunurile comunităților religioase sunt întărite de scrierile istoricilor menționați mai sus care atestă faptul că românii din Ardeal s-au opus („uneori cu prețul vieții…” ) abuzurilor Bisericii Catolice Unite cu Roma prin care încercau să impună credincioșilor ortodocși trecerea la catolicism.

În această privință, Ștefan Meteș, în cartea sa, face o descriere amănunțită a tabloului istorico-religios deosebit de zbuciumat în aceste regiuni istorice ale țării, îndeosebi „după ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea Habsburgilor(1688-1918)”.

Despre lupta călugărilor ortodocși pentru păstrarea credinței strămoșești, Meteș scrie:

„Călugării n-au predicat ură și dușmănie contra altor confesiuni și dacă în veacul al XVII-lea au condus marea răzvrătire religioasă a poporului, luînd parte activă la ea, motivul justificat ce trebuie căutat în faptul că niciodată legea ortodoxă n-a fost așa batjocorită, ca atunci, fiind credincioșii ei români despoiați și chinuiți prin tot felul de mijloace. În urma acestei revoluții mănăstirile au fost distruse și călugării (ortodocși, nn) alungați din Ardeal” (revoluția religioasă a fost începută de călugărul Visarion Sarai în 1744, continuată de călugărul Nicodim în 1749 și apoi de către călugărul Sofronie în 1759, fiind oprită în 1760 de către guvern, care a ordonat ca „toți răsvrătitorii poporului” să fie prinși și predați garnizoanelor militare).

Cu privire la devoțiunea românilor din Ardeal față de religia ortodoxă, Stefan Meteș face trimitere la două izvoare istorice:

– Călugărul misionar Mihail Szekely (…) zice în 10 Febr.1456 între altele: „Românii mai bucuros sar în foc decât să se boteze la biserica latină”

– Episcopul calvin Stefan Geleji scrie în Sept. 1640 principelui Gheorghe Rakoczy I-iu, cuvintele: „Religia să și-o schimbe din temelie deodată nu se află niciunul (se referă la preoți, nn) și nici nu s-ar învoi la aceasta (…) și apoi Românii nu l-ar primi…”

Stefan Meteș prezintă în cartea sa, un fragment dintr-o altă lucrare „Lămuriri nouă privitoare la revoluția lui Horia, Sibiu, 1933, p. 4”, astfel:

„Un iobag cuprinde astfel cugetarea și simțirea păturei țărănești din Ardeal din secolul XVIII-lea, când era siluit pentru credință: Acest cojoc pe care îl am pe mine e acum al meu. Dar dacă ar vrea crăiasa (Maria Terezia) să mi-l ia, i-l dau. Cu aceste slabe mâini și picioare, cu trupul meu am lucrat zi și noaspte ca să plătesc porția. Ele sunt ale crăiesei și de ar vrea să mi le ia n-am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nicio putere omenească nu-l poate îndoi”.