Paroh
Pr. Sandu Sabou
Data nașterii: 31.05.1968
Telefon: 0744565854
E-mail: pr.sandusabou@yahoo.com
Situat în partea de nord-vest a țării, capitala județului cu același nume, municipiul Satu Mare este copleșit de o istorie mai mult decât milenară, cu numeroase frământări care de-a lungul timpului s-au cristalizat în valori nepieritoare.
În jurul anului 900 cronicarul Anonymus preciza ca cetatea Sătmarului aparținea voievodului Menumorut, care a avut mai multe ciocniri cu trupele maghiare alungate din Occident și așezate în Panonia, ajungându-se la un acord politic cu unul din fiii regelui Arpad, dar după o scurta perioadă luptele reîncep, după 3 zile de asediu cetatea este cucerită, mulți dintre apărători pierzându-și viața, restul fiind duși în robie.
Din aceasta perioada ni s-au păstrat puține izvoare istoriografice, ocupanții neavând niciun interes să pomenească de vlahii sau românii majoritari pe aceste meleaguri. Totuși, câțiva cronicari străini amintesc de români, astfel, în Podoaba Istoriilor geograful persan Gardizi spunea la 1053 că exista o populație creștină diferită de cea a slavilor și maghiarilor, apoi doctorul armean Vaida Vardopedul în Geografia sa spunea că regii maghiari și-au extins stăpânirea peste teritorii locuite de valahi. Între anii 1141-1162, regele Geza II începe colonizarea primelor grupuri de populație germanică, acțiune continuată și de urmașii săi Bela III și Andrei II. În aceasta perioadă papa Inocențiu III cerea episcopului latin de la Oradea să supună Scaunului apostolic populația ortodoxă din dieceza sa, populație care nu putea fi decât românească.
În secolul al XIII-lea se intensifică acțiunea de catolicizare și de maghiarizare a căpeteniilor românești din Transilvania, iar românilor li se restrâng treptat drepturile de care se bucurau până atunci, mulți plecând dincolo de munți. Filip Mousket, în Cronica sa rimata, se referea la teribila invazie tătara din 1241: A venit veste despre tătari, cu mare bucurie în lumea toată, cum că regele din țara vlahilor i-a învins la trecători, invazie care a depopulat și șters de pe fața pământului numeroase sate, mai ales din jurul Cetății Sătmarului. Mai știm că la 1310 românilor li se va interzice comerțul cu sare, drept ce li se va da călugărilor augustinieni, care vor fi și scutiți de taxe la Dej și Satu Mare.
Dacă românii îi spuneau cetății Satu Mare, coloniștii germani așezați pe malul drept al Someșului, au numit-o Zathmos Nemeti, la 1332 Zamar, apoi Zamos derivat din dacicul Samos, iar partea locuită de germani, Nemthi sau Zothmar Nemeti, iar datorită comerțului de sare înfloritor, Salzmarkt sau Târgul de sare. Datorită diplomei regelui Andrei III care mărea mai ales pe seama românilor taxele, mulți vor pleca din cetate în Codru, Oaș sau Maramureș, dar datorită numeroaselor revolte, din 1293 taxele se vor reduce. În 1380 are loc o nouă răscoală, dar de abia pe la 1411 românii se vor bucura de un trai mai omenesc pentru că erau ortodocși ca și noul lor stăpân…(Szirmai) fiind despotul Gheorghe Brancovici, cel care a primit de la regele Sigismund cetățile Satu Mare, Baia Mare și Baia Sprie.
Spre deosebire de administrația ecleziastică catolică, sprijinită de statul maghiar și, drept urmare, mult mai bine organizată, administrația ortodoxă rămâne neclară, instabilă și extrem de variabilă în timp. Cele dintâi date despre organizarea vieții bisericești ortodoxe din Sătmar sunt din secolul al XlII-lea când documentele ne vorbesc despre existența unor arhierei locali, episcopi pribegi, episcopi necanonici, pseudo episcopi”, despre care fac pomenire bulele papilor Inocențiu al III-lea (1205) și Grigore al IX-lea (1234) care sfințeau preoți și biserici, răspunzând nevoilor sufletești ale credincioșilor ortodocși. Documentele vremii atestă existența episcopilor lipsiți de reședințe stabile, mutându-se dintr-o mănăstire în alta, cu o jurisdicție teritorială extrem de extinsă. Clerul ortodox, tolerat doar de către regatul apostolic maghiar, se găsea mereu neprotejat în fața pretențiilor nobilimii laice și a clerului catolic, fiind din acest motiv incapabil de a-și crea o ierarhie clară. În lipsa reședințelor episcopale, rolul mănăstirilor ortodoxe devine unul extrem de important, acestea devenind uneori centre zonale ale administrației ecleziastice. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens este mănăstirea din Perii Maramureșului.
Datorită puternicului prozelitism catolic încurajat fățiș de regii maghiari și stăpânii locali, cunoaștem foarte puține despre viața bisericească a românilor, dar cu siguranță aveau pe lângă ierarhie și biserici mici de lemn în care se rugau, dar nu ni s-a păstrat niciuna din acele vremuri, fie datorită numeroaselor războaie și năvăliri, fie a incendiilor sau pur și simplu datorită faptului că lemnul nu rezistă în timp fără o conservare și întreținere specială.
Începând din secolul al XVI-lea situația religioasă a sătmărenilor se schimbă, ideile Reformei lui Luther și Calvin făcându-i pe etnicii maghiari să treacă în masă la luteranism mai întâi, apoi la calvinism, către sfârșitul secolului rămânând în cetate doar 10 familii catolice, restul convertindu-se, sau au fugit în Ardud sau în satele vecine.
După anul 1661, numeroși comercianți macedo – români și greci fug din Oradea de frica turcilor și se așează în cartierul Mintiu și unde, pentru a nu-și pierde privilegiile cu greu câștigate de la autoritățile reticente, acceptă să treacă sub oblăduirea Muncaciului, de acum greco-catolic. De acum avem mai multe știri despre comunitatea româneasca din Protocoalele orașului care era destul de numeroasă și chiar se bucurau de considerație din partea autorităților, ca dovadă fiind existența în cartea Convenționale păstrată în arhiva orașului a unei formule de jurământ pentru slujbașii orașului și în limba româna, numită formula Juramen Valachorum. La început această comunitate își construiește o biserica de lemn ortodoxă pe locul actualei biserici greco-catolice maghiare Sf. Nicolae de lângă Spitalul Vechi, fiind amintit preotul Mihai, urmat apoi de Dimitrie Monasterli, care va fi și inițiatorul trecerii la uniație. Biserica este incendiata în timpul războaielor curute dintre anii 1703-1711 și ni s-a pierdut lista preoților slujitori. Pe la 1740 aflăm că românii cer ajutorul autorităților pentru a-și construi o noua biserică, intervin numeroase dispute între români și ruteni și chiar vor apărea la un moment dat două biserici de lemn, una mai mare pentru rutenii care deja se maghiarizaseră și una mică pentru românii care cereau Muncaciului un preot român, dar Episcopia tot amâna darea unui răspuns, până la urma fiind adus preotul Ivacico Dimitrie, care va sluji la ambele comunități.
În orașul Satu Mare, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a intervenit o situație deosebită, un fenomen care avea să ducă la transformări ale structurii etnice a populației, rutenii au venit în număr mare în oraș, astfel încât biserica din Mintiu a devenit neîncăpătoare pentru toți credincioșii, apoi românii locuiau în majoritate dincolo de Someș, în partea numită Satmar, destul de departe de locașul de închinăciune. De aceea în 1736 ei fac o cerere episcopiei de Muncaci pentru înființarea unei parohii proprii, dar nu primesc niciun răspuns. În 1767 își reînnoiesc cererea, aducând de această dată încă două argumente: parohul rutean Ioan Szemák nu știe limba română și nu-i poate păstori, cu toate că încasează de la ei beneficiul, apoi, rutenii au construit lângă biserica de lemn o alta din cărămidă, cerându-o pe cea veche pentru folosința lor. Nu ni s-a păstrat răspunsul Muncaciului, cert este că la 1768 românii se despart de parohia ruteană, făcându-și slujbele în biserica veche de lemn, aducându-și preot pe Dimitrie Ivacico care va sluji vreme de 4 ani, fiind urmat probabil tot de preoți ruteni care se maghiarizează, încercând să-i maghiarizeze și pe români, acest fenomen rezultând din cercetarea matricolelor parohiale care până la 1777 erau completate în limba româna cu litere chirilice, după aceea fiind cu litere latine, dar în limba maghiară. În continuare românii tot încearcă să se desprindă de parohia ruteană, de abia în 1799 reușesc să primească teren pentru școală și biserică proprie, definitivată la 1803 sub vicarul și parohul Demetrie Beöthy.
Construcția noii biserici va dura 3 ani, credincioșii executând toate lucrările de cărăușie gratuit și fiecare familie era planificată pentru mai multe zile de muncă benevolă. Biserica se va finaliza de construit la 1802, va fi sfințită de preotul Demetrie Beothy, iar după finalizarea iconostasului, în 1822 va fi sfințită de episcopul Alexa Pocsi. În decursul a mai bine de un veac și jumătate au slujit mai mulți preoți, numele acestora fiind păstrate în arhiva Parohiei:
Datorită faptului că în 1923 parohia număra mai mult de 17.000 de credincioși, se mai înființează încă 2 posturi:
În 1926 se înființează Asociația Româncelor Sătmărene, cu scopul de a strânge fonduri, organizând în acest sens colecte, organizând petreceri și baluri, ba chiar și o loterie, iar din partea statului s-au primind fonduri bănești și o pădure. În iunie 1932 se începe dărâmarea vechii biserici în care s-a slujit vreme de 133 de ani și se pornește construirea noii catedrale de către antreprenorul Liteanu , după proiectul arhitectului dr. Victor Smighelschi. Datorită deselor întreruperi cauzate de lipsa banilor, lucrările vor dura până în 1937 când de sărbătoarea Sf. Arhangheli a fost târnosită de Alexandru Nicolescu, mitropolitul Blajului, Iuliu Hossu, episcopul Clujului, Ioan Bălan, episcopul de Lugoj și Alexandru Rusu, episcopul de Maramureș, împreună cu un mare sobor de preoți. Biserica a costat 8 milioane de lei în banii de atunci, din aceștia avocatul Augustin Frențiu a donat suma de 5 milioane, preotul Nicolae Breban din Baia Mare și vărul său Ioan Avram 1 milion de lei. Restul banilor au fost strânși de Asociația Femeilor Sătmărene, precum și de credincioșii români din oraș sau de la țară, astfel este pilduitoare mărturia credincioasei văduve Big Floare din Cărășeu care venind pe jos la târg la oraș, a vândut preșuri țesute la război iarna în casă, banii obținuți donându-i pentru construcție. La fel, actualul prim-curator ing. Gheorghe Bărbulescu și curatorul Gheorghe Pintea, de la Parohia noastră, elevi fiind în acele vremuri, au prestat alături de părinții lor mai multe zile de muncă benevolă, precum alte sute de credincioși, pentru finalizarea construcției bisericii.
Din 1940 mai apar încă 2 parohii astfel încât șirul slujitorilor la catedrală se continuă cu preoții:
Perioada de ocupație horthistă a fost extrem de grea pentru românii sătmăreni, multe familii refugiindu-se în Regat, elevii români erau obligați să treacă la religiile romano-catolica sau reformată pentru a obține loc la internate. Din 1948, când autoritățile desființează Biserica greco-catolică, la Biserica Sf. Arhangheli vor sluji următorii preoți:
Înainte de a trece la descrierea unor evenimente care au marcat teribil întreaga istorie a parohiei noastre, fiind poate cea mai frumoasă din oraș, merită făcută o succintă descriere a catedralei Sf. Arhangheli: construcția este măreață, impresionează din punct de vedere arhitectural. Are o împărțire planimetrică care ține cont de arhitectura bizantină, fiind de altfel inspirată după Catedrala Ortodoxă Sf. Sofia din Constantinopol, Istanbulul de azi. Arhitectura bizantină este combinată în interior cu elemente ale arhitecturii românești, renunțându-se însă la stilul prea divizat în sens longitudinal ale vechilor biserici românești din Regat. S-a renunțat față de proiectul original și lacampanelade factură italiană plasată în stânga corpului bisericii, care ar fi făcut o nota discordantă, dezechilibrând tot-unitarul de factură bizantină. Se păstrează însă elementele caracteristice Ortodoxiei, împărțirea în nartex, pronaos, naos și altar, cu diaconatul și proscomidiarul unite într-un tot organic și unitar, care se grupează în jurul cupolei centrale, culminând cu aceasta. Această grupare a elementelor esențiale care se dezvoltă unul din altul printr-o iluzie optică, mărește considerabil monumentalitatea și grandiozitatea spațiului inclus între ziduri, aproape că dintr-o singură privire se poate cuprinde și include totul!
Ca inovație tehnică, pentru prima dată aplicată la dimensiuni mari, după cum însușii arhitectul a recunoscut, este sistemul de luminare a cupolei, razele de soare pătrunzând prin arcadele largi din tamburul cupolei exterioare, răsfrângându-se pe extradosul cupolei interioare, pătrunzând prin golul circular al cupolei propriu-zise, iluminându-o cu o lumină difuză.
Catedrala a rămas nezugrăvită până în 1953, când pictorul Carol Schnell în colaborare cu frații Bihon și Profeta fac o pictură în tempera, în mare parte decorativa. Scenele pictate sunt următoarele: pe cupolă este pictat Pantocratorul, apoi Bunavestire, Nașterea, Răstignirea și Învierea, în colțurile cupolei cei 4 Evangheliști, iar pe pereții laterali din naos, pe cei 12 Apostoli în medalioane, încadrați de o decorațiune bogată. Pe bolta pronaosului se află scena Botezul Domnului, pe frontispiciul altarului Mahrama, iar în altar pe boltă se află Sf. Treime și Maica Domnului. În același an pictura este sfințită de P.S. Valerian Zaharia al Oradiei, apoi în 1974 se instalează o noua catapeteasmă și un candelabru sculptate în lemn de stejar, comandate la atelierele Patriarhiei din București, binecuvântate la sfârșitul aceluiași an de către P.S. Vasile Coman al Oradiei. În anul 1993 se încep sub păstorirea pr. Viorel Lostun lucrările unei monumentale picturi în tempera de către maeștrii bucureșteni Busuioc și Bondoc, finalizată în 1996, când a fost sfințită de către I.P.S. Teodosie, vicar patriarhal, I.P. Epifanie al Buzăului, I.P. Justinian al Maramureșului și P.S. Justin, înconjurați de un sobor de 40 de preoți. Istoria Catedralei și a credincioșilor ei, atât de zbuciumată încă de la construirea ei, a pornit pe un nou și amar făgaș după evenimentele din Decembrie 1989.
Încă de la 1 august 1990 Protopopiatul Unit greco-catolic a chemat în judecată Protopopiatul Ortodox Satu Mare pentru a-și întabula dreptul de proprietate asupra Catedralei noastre, construită între anii 1932-1937, dar care trece în 1948 cu preoți și credincioși în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Pentru aceasta Protopopiatul Unit emite o adresă prin care cere Tribunalului Satu Mare ca reintabularea să se facă numai pe bază de hotărâre judecătorească, dar completul de judecată respinge de doua ori aceasta pretenție ( Dosar 2228, Sentințele civile 2721 și 2734), invocând Decretul – Lege 126/1990, care stipulează că se va forma o comisie mixtă formată din clericii și credincioșii celor două culte și pe baza unui referendum, se va ține cont de dorința credincioșilor în fixarea situației juridice a locașurilor de cult disputate. Nemulțumit, Protopopiatul Unit face recurs și acesta va fi admis, astfel încât se aproba rectificarea înregistrărilor din Cartea Funciară, deși Protopopiatul Ortodox a trimis mai multe adrese prin care menționa că este doar un for tutelar administrativ și că nu este proprietarul Bisericii „Sfinții Arhangheli”, ci proprietar este Parohia Ortodoxă „Satu Mare II”. Cu toate acestea, sentința este definitivă, fiind dată în ședința din 1 octombrie 1990 cu Decizia civilă 505, iar partea ortodoxă nu este anunțată voit, termenul legal de recurs este depășit, aflându-se de această încălcare grosolană a Legii abia după aproape un an, dar și aceasta cu totul întâmplător.
De atunci a fost atacată de nenumărate ori această sentință și toate argumentele și dovezile aduse nu au fost luate în considerare, în schimb au fost chemări în zeci de acțiuni judecătorești de punere în posesie și de evacuare, dar pe rând toate acțiunile au fost respinse de Curtea de Apel Oradea (Sentința 167 din 21 martie 1994) și Curtea de Apel Suceava, concluzionându-se că instanțele nu sunt competente a soluționa aceste cereri, ci doar Comisia mixtă, conform Art.3 a Decretului Lege 126/1990.
În anul 2003, de data aceasta Parohia Ortodoxă „Satu Mare II” și nu Protopopiatul sau Statul român, este din nou chemată la Tribunalul Satu Mare, dar prin Sentința 113 este din nou respinsă acțiunea de revendicare și evacuare a bisericii noastre.
În 6 decembrie 2004 la Curtea de Apel Oradea se judecă din nou apelul făcut de Protopopiatul Unit, obligând Parohia Ortodoxă să lase reclamantei în deplină proprietate Biserica, dispunând evacuarea acesteia printr-o sentință definitivă. În urma acestei sentințe s-a cerut printr-o somație executorului judecătoresc evacuarea locașului de cult în termen de 5 zile, dar a fost obținută o Ordonanța Președințială de suspendare a somației și totodată s-a făcut recurs în termen legal la Curtea Supremă de Casație și Justiție, apoi au fost inițiate mai multe acțiuni judiciare de rectificare în Cartea Funciară.
În municipiul Satu Mare, după datele ultimului recensământ există 54 955 credincioși ortodocși și 9 646 greco-catolici dar din care aproximativ 5 000 sunt de limba și etnie maghiară. În ultimii 20 ani greco-catolicii și-au construit 4 biserici și au deschis 3 capele, dar în același timp, fără a avea autorizație, foloseau parcul central al orașului în fiecare duminică pentru serviciul religios, în predici împroșcându-i pe „frații” ortodocși necontenit, acuzându-i de colaboraționism cu regimul comunist și propovăduind neîncetat teza iezuită „restitutio in integrum” dar și amenințând că România nu va intra în Comunitatea Europeană până nu le vor fi satisfăcute toate cererile.
De-a lungul anilor de mai multe ori am încercat să legăm o punte de dialog și pe cale amiabilă să putem rezolva acest diferendum, împreună cu autoritățile locale le-am propus un loc central unde să-și construiască un nou locaș de cult, promițându-le tot ajutorul nostru frățesc, dar nu au vrut să accepte. Cu tot respectul, dorim să menționăm că niciodată nu au fost alungați din biserica noastră, dar fiind puțini la număr, ne întrebam de ce preferau să stea în parc în condiții improprii în loc să intre în bisericile nou construite care sunt aproape goale. Oare le plăcea mai mult să dea interviuri posturilor de televiziune și radio străine unde explicau cu lux de amănunte că Decretul – Lege 126/1990 este neconstituțional și că ar fi normal ca statul român să dea o lege care să le restituie toate proprietățile pe care le-au avut până în 1948, eventual să le fie dați și credincioșii care se „încăpățânează” să nu mai părăsească Ortodoxia. Noi, credincioșii Bisericii disputate am fost greco-catolici până în 1948 și noi am construit-o, iar după acest an când am trecut împreună cu preoții slujitori la Biserica Ortodoxă, noi am întreținut-o și împodobit-o, investind nu numai dragostea noastră ci și peste 2.000.000 de lei de-a lungul timpului, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din oraș, fiind neîncăpătoare pentru cei 2000-3000 de credincioși care o frecventează duminică de duminică.
Dar iată că în dimineața de 17 februarie inevitabilul s-a produs. În jurul orei 5 dimineața un puternic dispozitiv de jandarmi format din circa 40-50 de persoane a înconjurat Biserica, așteptând apariția executorului judecătoresc. Acesta a apărut în jurul orei 6.
Îngrijitorul s-a dus să tragă clopotele după obicei înainte de începerea Sf. Liturghii, dar a fost împiedicat să o facă, fiind ridicat de polițiști și dus să dea declarații, după cum am aflat după mai bine de o oră după ce a fost sechestrat, acuzat fiind că ar fi vrut să tragă clopotele într-o dungă! Executorul, judecătoresc a anunțat cu un ton deosebit de ironic și malițios că ceea ce trebuia făcut cu ani înainte urmează acum să se facă în deplina legalitate și că dacă nu ne convine ceva, are tot dreptul să ne evacueze chiar în acel moment din biserică „pentru că punerea în posesie se poate face și în lipsa părții ortodoxe”. Cu toate încercările de a-1 face pe executor să aștepte venirea avocaților noștri, nici nu a dorit să ne asculte, ba chiar ne-a amenințat din nou că ne scoate afară, iar mascații chiar au început să ne conducă spre ieșire, fiind cam prea duri pentru cadrul și locașul în care se pare ca uitaseră ce era. Am telefonat la părintele protopop, preoților colegi și la consilierii noștri bisericești care s-au adunat la biserică în circa jumătate de oră, dar, surpriza-au fost opriți să intre și doar într-un târziu, după mai multe și repetate intervenții ale preoților au reușit să pătrundă în biserică. În acest timp, numeroși preoți catolici, mulți veniți de la țară împreună cu credincioșii lor au fost lăsați să circule în voie, iar credincioasele noastre care veniseră la Sf. Slujbă au fost oprite să intre, observându-se o vădită atitudine dușmănoasă. Au sosit avocații noștri care l-au anunțat pe executor ca va fi recuzat, dar acesta și-a continuat nestingherit treaba. Culmea ironiei, și nu prea credem că a fost doar o întâmplare, era nevoie pentru recuzare de o ștampilă și o înregistrare oficială a Judecătoriei, dar chiar atunci când avocații au ajuns acolo, au fost opriți să intre de către polițiști, motivând că este o alarmă, cum că în incintă ar exista o bombă și că aceasta va fi închisă circa 3 ore. S-a obținut o hârtie similară de la Curtea de Apel Oradea, dar executorul nu a luat-o în considerație, spunând că trebuia să i-o arătăm dimineață, când a început să urce treptele Catedralei și și-a continuat lista cu inventarul obiectelor din Biserica.
Am început să scoatem din biserică Vasele Sfinte și alte câteva obiecte pe care le-am depozitat în biserica vecină, restul rămânând în biserică, obiecte pentru care o perioadă au existat și termene de judecată pentru a ne putea fi date înapoi. Când am ieșit afară, am fost huiduiți și înjurați de câteva zeci de frați uniți, care au intrat apoi cu toții în biserică.
Deși sâmbătă l8 februarie, în cadrul ședinței de la Protopopiat am primit, numeroase promisiuni de sprijin pentru mitingul pe care-1 organizam pentru duminică, prea puțini frați preoți s-au ținut de cuvânt, astfel că la miting s-au strâns circa 15oo de credincioși, dar și forțele de ordine au fost organizate și mobilizate în mod exemplar, astfel că nu s-au produs evenimente nefericite.
Cu sprijinul Domnului Prefect și al Consiliului Județean ni s-a dat voie să săvârșim Sf. Slujbe peste drum de biserică, în curte la Vatra Românească, unde Armata ne-a montat 6 corturi militare și am improvizat o mică capelă unde săvârșim zilnic Sf. Slujbe bisericești. De asemenea, am făcut demersurile necesare pentru a ni se aproba un loc pentru construirea viitoarei biserici. Fiind foarte frig, am constatat ca soluția corturilor putea fi doar una temporară, astfel că tot cu sprijinul bunilor noștri credincioși am construit din lemn o capelă, pe care ulterior am izolat-o, pentru a ne putea desfășura programul liturgic tradițional în condiții ceva mai umane.
În toamna anului 2006, am primit o mică suprafață la marginea unui parc vecin cu Muzeul Județean astfel că am început să lucrăm la documentația topografică, geologică și de proiectare, având și aprobarea unui ajutor material din partea Guvernului în valoare de 1.500.000 RON, dar din cauza apariției Legii Parcurilor, aproape fiind de obținerea Autorizației de construcție, am pierdut acest teren și în consecință și banii.
Am reluat demersurile obținerii unui alt teren, cererea noastră fiind cu greu aprobată datorită dificultăți de a se găsi unul propice, dar în cele din urmă am primit o suprafață în parcarea vecină Poliției de Frontieră, am obținut Autorizația de construcție pe 12 decembrie 2008, precum și aprobarea unui nou ajutor material prin Legea Bugetului pe anul 2008, dar nu s-au putut obține nici acești bani, motivându-se la sfârșit de mandat că nu mai există fonduri.
În 26 iulie 2014 în urma retrocedării clădirii și terenului de la Vatra Românească, a trebuit să eliberăm terenul și am refăcut capela, de această dată din panouri sandvich, în parcarea de lângă Poliția de Frontieră, de pe strada Martirilor Deportați, primele Sfinte Liturghii săvârșindu-se sub două copertine improvizate, până la terminarea construirii noii capele. Pentru că între timp autorizația pentru construcția bisericii a expirat, am pornit demersurile pentru a încerca să construim o biserică de lemn și în data de 20 martie 2015 am primit Binecuvântarea de la Prea Sfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, iar peste mai bine de un an, în 24 august 2016, se obține Autorizația de construire a unei Biserici de lemn.
Proiectul a început cu domnul arhitect Belean Ciprian, iar din anul 2018, Proiectul a fost preluat de către domnul arhitect Dorel Cordoș din Sighetu Marmației, care a gândit și proiectat un întreg Ansamblu compus din Biserică, Altar de vară, Clopotniță, Poartă de acces și un gard impresionant. Tot în anul 2018 cu începere de la 1 ianuarie prin Decizia nr. 3 849 din 12.12.2017 , în baza Hotărârii Permanenței Consiliului Eparhial, se decide fuziunea prin absorbție a Parohiei Ortodoxe Române ”Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” cu ”Parohia Ortodoxă Română Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” rezultând parohia cu denumirea Parohia Ortodoxă Română ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” paroh fiind numit pr. Sabou Sandu. În tot acest timp se pornește lucrarea de construcție a noii biserici, fundațiile și demisolul fiind construite de către firma SC Euras SRL, administrată de către domnul inginer Mircea Lețiu iar biserica de lemn este construită de către firma S.C. Pop Construct SRL din Bârsana, județul Maramureș, administrată de către domnul Pop Vasile, tot din Bârsana.
În luna octombrie a anului 2024 Prea Sfințitul Părinte Iustin Episcopul Maramureșului și Sătmarului ne dă Arhiereasca Binecuvântare de a intra și de a liturghisi în noua biserică, prima Sfântă Liturghie săvârșindu-se în data de 25 octombrie 2024, iar de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, 8 noiembrie 2024, Hramul istoric al Bisericii noastre, am avut bucuria de a-l avea alături de noi și de a Binecuvânta noua biserică și întregul ansamblu, pe Prea Sfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul.
În prezent continuăm lucrările de finisaje interioare și exterioare ale bisericii și nădăjduim că nu peste mult timp vom avea și Iconostasul și vom începe și la pictarea interiorului bisericii.