Paroh
Pr. Bogdan Fărcaș
Data nașterii: 16.09.1979
Telefon: 0740242116
E-mail: frcsbogdan@yahoo.co.uk
Printre aşezările vechi din părţile Sătmarului este şi această comună numită Mădăras, situată la 12 km sud de municipiul Satu Mare. Comuna Mădăras se desfăşoară, în cea mai mare parte, în lungul şoselei care leagă municipiul Satu Mare de municipiul Cluj Napoca. Pe teritoriul comunei există o ramificaţie la dreapta din şoseaua care trece spre Ardud, ducând spre comuna Terebeşti, Moftinul Mare şi Carei. Ca aşezare geografică Mădărasul se învecinează la nord cu Municipiul Satu Mare, la sud cu oraşul Ardud, la răsărit comuna Viile Satu Mare, iar la apus sarul Gelu, comuna Terebeşti.
Atestarea documentară a satului Mădăras se face prin scrieri vechi de peste 700 de ani. În secolul al XIII-lea pe teritoriul actualului sat se afla un mare domeniu cu păduri întinse, propice adăpostirii şoimilor. De aceea cei care s-au aşezat în această regiune au purtat numele de ,,Şoimeni”, numire care stă la baza actualei denumiri a localităţii (etimologic mădăras, cuvânt de origine maghiară, se traduce prin pasăre). La început întreaga populaţie era românească.
Unul dintre documentele istorice care vorbesc despre Mădăras datează din anul 1929, unde se vorbeşte despre principele Ardealului, Ştefan cel Tânăr, care stăpânea ţinutul Sătmarului, la care era anexat şi Mădărasul. Cronica din vremea regelui ungar Béla al IV-lea (1235-1270) vorbeşte şi despre localnicii din Şoimeni (adică din Mădăras) şi Dorolţ. Abia după 200 de ani, localitatea îşi primeşte numele actual de Mădăras, după expresia maghiară madár care se traduce prin pasăre. Aşa a fost botezată aşezarea în limba maghiară pentru că locuitorii ,,şoimeni” se îndeletniceau şi cu vânătoarea şoimilor prezenţi în număr mare în pădurile Mădărasului.
Prin anul 1430 oamenii voievodului Drag Alexandru de la Beltiug au intrat de mai multe ori pe pământurile Sătmarului şi le-au anexat lor. Au furat şi un ,,şoim” anume crescut pentru curtea regală, motiv pentru care, după cum spune istoria, ,,şoimenii”/,,mădărăsenii” le-au dat o zdravănă bătaie. În urma acestui incident se delimitează hotarul dintre voievodatul lui Drag şi domeniul Sătmarului, iar în actul de hotărâre se notează: ,,Drumul dela Terebeşti la Ardud, şanţul Homorodului şi fântâna de lângă drum şi stejarii cei mari, acel drum care trece pe lângă comuna valahă Mădăras, să fie hotar între Satu Mare şi domeniul Beltiugului”.
Un document din anul 1482 vorbeşte şi despre fruntaşul Mădărasului, un anumit Mare Gheorghe care, foarte viteaz fiind, a luat parte la luptele contra turcilor cu ocazia incursiunilor făcute de către aceştia în sudul Transilvaniei (1479) şi în Banat (1482), ocazie cu care a ucis mulţi turci. Se spune despre el că a ucis atât de mulţi turci încât două care pline a încărcat din capetele celor ucişi şi le-a dus la Buda, pentru care fapt a fost făcut Ban al Severinului, iar în anul 1505 Ban al Bălgradului. În anul 1521 regele Ludovic al II-lea îl încredinţează ca să potolească răscoala minerilor de la Baia Mare şi Baia Sprie. Unul dintre descendenţii familiei Mare ajunge episcop la Pécs şi moare vitejeşte în luptele de la Mohács (1526), lupte în care îşi piere viaţa şi regele Ludovic al II-lea. Prin anul 1549 un anumit Mare Ioan este amintit ca domn al Mădărasului, care fiind un bun român a căzut în dizgraţia regelui Rudolf, care donează satul Mădăras lui Ştefan Révay, căpitanul cetăţii din Satu Mare, şi soţiei acesteia Dersy Margareta. Deoarece aceştia s-au purtat rău cu mădărăsenii, Révay a fost chemat la judecată în faţa scaunului regesc, după cum consemnează un act din anul 1591.
Anul 1600, anului marii uniri sub Mihai Viteazul, aduce mari speranţe pentru românii din aceste ţinuturi. Marele domnitor a venit până în cetatea Sătmarului stabilindu-şi tabăra la Moftin. Dar anul 1601, prin evnimentele de la Câmpia Turzii – moartea lui Mihai, aduce mult rău pentru români. Evenimentele care au urmat au fost dintre cele mai grele.
În anul 1610 regele a cedat unele terenuri din hotarul Mădărasului, pentru Satu Mare; în anul 1616 satul este din nou donat căpitanului oraşului Satu Mare; în anul 1627 satul intră în posesia lui Ştefan Bethlen şi Petru de Iktur, ca aparţinătoare de acum înainte de cetatea Eccedului.; în anul 1647 din nou trece la familia Dragffi, pentru o sumă de bani, care a fost pusă de sătmăreni, pe vremea turcilor şi tătarilor, într-o ladă, sumă care a fost cheltuită în foloul curţii regale.
În perioada anilor 1683-1694, istoria marchează evenimente importante. În anul 1683 – asediul Vienei – turcii trec şi prin Mădăras pe care-l jefuiesc fără de milă, răzbunându-se pentru faptele lui Mare Gheorghe. Un Proces Verbal dresat în anul 1673 notează că nimeni n-a fost prădat dar a fost obligată întreaga comună să dea 175 floreni pentru sultan; Ibrahim Ispaia din Oradea, care ordonă acestea, cere încă 80 pentru el, iar în termen de 10 zile încă 35, ameninţând că în cazul neplăţii la termenul fixat, populaţia va fi deportată. Din Mădăras se iau 17 boi cu acest prilej.
Anul 1700 marchează un eveniment foarte trist pentru românii şi Biserica lor strămoşească din Transilvania şi, implicit, din Mădăras. Este anul în care se începe o puternică acţiune de atragere a românilor la catolicism prin făgăduinţa unor privilegii şi drepturi pentru români. Astfel că arhiepiscopul de Esztergom, cardinalul Colonici, adresează un manifest către români prin care arată că numai preoţii care se vor unii cu catolicii vor căpăta privilegiile şi drepturile pe care le aveau clerul catolic. Dacă nu vor accepta unirea se va păstra în continuare configuraţia etnică şi religioasă promovată de împăratul habsburgic (Leopold I a recunoscut în Transilvania drepturi pentru cele 3 naţiuni – saşi, secui şi maghiari – şi pentru cele 4 religii – catolică, luterană, calvină şi unitariană –. Românii şi propria lor religie era scoasă ,,în afara legii”, fiind doar ,,toleraţi” în propria lor ţară şi obligaţi să muncească pe pământurile grofilor, fără să aibă dreptul la educaţie, proprietate, la ocuparea unor funcţii în administraţie etc).
Zile şi mai grele încep sub conducerea contelui Alexandru Károly care primeşte Sătmarul, la care este anexat şi Mădărasul, de la Rákoczi Francisc II, care-i numeşte pe români: ,,genus miserium hominum”. Românii sunt obligaţi (sub ameninţarea armatei conduse de generalul Bukow, trimis de împărăteasa Maria Tereza să distrugă cu tunul din temelii toate bisericile românilor care nu vor fi de acord cu unirea) să primească religia catolică.
Începând cu anul 1749, sunt aduşi aici colonişti de naţionalitate ,,şvabi”. În 1751-1754 vin alte familii de colonişti şvabi. Dar rezistenţa românilor împotriva acţiunii şvabilor este evidenţiată prin faptul că în anul 1767 nici un şvab nu mai rămâne la Mădăras. Din acest an se păstrează şi un document despre dările pe care le plăteau românii:
Prin anii 1780 se intensifică din nou colonizarea şvabilor prin aceste regiuni. Românii aveau în acest an un număr de 116 case, iar şvabii colonizaţi 63 de familii. Între anii 1804-1810 mai vin încă 38 de familii şi astfel pământul se împarte în mod egal între români şi şvabi. După statistica din anul 1825 populaţia Mădărasului era următoarea:
Se face o nouă aliniere – sistematizare a satului.Vatra veche a satului de pe valea Homorodului, se mută împreună cu Biserica, la centru satului lângă Valea Sărată şi se zideşte Biserica în 1832.
Peste vale s-a ridicat edificiul notariatului iar în anul 1857 se zideşte şcoala confesională,dar şi biserica romano-catolică. O listă de subscripţie care se găseşte în arhivele parohiei, confirmă că se cer ajutoare în urma multor dezastre care s-au abătut şi peste Mădăras, în timpul revoluţiei din anul 1848.Se spune că au participat la revoluţie şi mădărăseni şi că doi ar fi fost condamnaţi la moarte, iar alţii la temniţă grea. După votarea legilor din anul 1868, românii au fost şi mai asupriţi, prin acţiunea de maghiarizare, care a dus şi la maghiarizarea şvabilor, dar la Mădăras, nu şi a românilor.
Din alte acte rezultă că, în anul 1894, poporul deleagă pe preotul lor Ludovic Mărcuş, ca să intervină la primpretorul de la Ardud, împotriva notarului communal -ungur de origine- care făcea mari abuzuri. În februarie 1897 5 ţărani : Covaci Ioan, Silaghi Ioan, Sarvadi Ioan, Sarvadi Demetriu, Borbei Ioan, Chiş Ioan, Birta Ioan (toţi cu numele maghiarizate) şi preotul Mărcuş semnează un memoriu contra procedurii că pentru Mădăras s-a ales un notar care nu ştie limba română.
În anul 1895 se fac două săli de învăţământ la şcoala confesională, se fac reparaţii la casa lor, dar se şi micşorează salariul învăţătorilor.
În anul 1898 Mădărasul este vizitat de către profesorul german de filologie pe nume Weigand, de la universitatea din Lipsca, pentru a studia influenţa elementelor slave în limba română.
În anul 1900, revista Familia din Oradea, elogiază tineretul din Mădăras, pentru activitatea lui culturală românească: cor de fete şi băieţi, fanfară, reprezentaţii teatrale. În anul 1905 se zideşte la Mădăras o casă culturală, iar în anul 1913 se ţine la Mădăras, prima adunare a ASTREI. În acest timp, 15 tineri din Mădăras frecventează studii universitare, iar tânărul Ştefan Mărcuş, participă la cursurile lui Nicolae Iorga de la universitatea populară din Vălenii de Munte.
În anul 1904 s-a întâmplat o mare nenorocire: un incendiu a distrus 54 de gospodării, printre care s-au nimicit în flăcări şi casa parohială, casa cantorală şi şcoala confesională. Biserica s-a aprins de 4 ori dar a fost salvată.
În anul 1914,statul maghiar ş-a construit o şcoală cu trei săli de învăţământ, cancelarie şi locuinţă pentru corpul didactic, care se mai păstrează şi astăzi (fără să fie funcţionale). Şcoala confesională cu două clase, a avut numărul cel mai mare de elevi deserviţi de doi învăţători.
În urma primului război mondial Mădărasul a fost marcat suferinţă întrucât au căzut mulţi pe front. După război şi după stabilirea frontierelor şi legilor statului român, a avut loc reforma agrară, în urma căreia 1600 jughere de pământ au fost distribuite românilor, iar şvabilor 200 de jughere.
În anul 1922, Mădărasul avea 1851 de locuitori şi 339 de case; în anul 1930, hotarul avea suprafaţa de 6584 jughere pământ arabil, 600 jughere păşune comunală, 114 jughere pădure comuna-lă, 302 pădure composesorală, 836 jughere păşune composesorală, total 8435 de jughere. În perioada crizei de după primul război mondial, mulţi localnici au plecat în America, Franţa etc.
După război în şcoală se predă numai în limba română şi în limba germană pentru şvabi,dar şvabii cer în anul 1921 să li se introducă în şcoală limba maghiară/43 de familii /; în anul 1925, alte 28 de familii insistă ca şi în biserică să li se slujească în limba maghiară. În această perioadă sunt plecaţi la şcoli superioare 200 de tineri din sat.
După datele Episcopiei de Oradea,între anii 1934 –1937 erau în Mădăras 1684 de români şi şvabi,din care învăţau în şcoală: 395 români, 54 şvabi, 2 maghiari. Şcoala română de stat avea 5 învăţători, şcoala confesională cu limba de predare germană 1 învăţător. În anul 1937 s-a construit Căminul Cultural în centrul satului.
Între 1937-1938 se construieşte drumul din sat pe o lungime de 4 km, care era foarte slab, numai din pământ, prin cilindrarea lui cu piatră fiind accesibil maşinilor.
Din nou urmează ani de răstrişte. Dictatul de la Viena,din anul 1940 august 30, prin semnarea ,,albitrajului” germano-italian, smulge României partea de nord a Ardealului, cu o populaţie de 2667000 locuitori, dintre care majoritatea români, un teritoriu cu o suprafaţă de 43492 km, parte care se predă Ungariei hortyste.Din nou se impune limba maghiară şi în satele locuite numai de români. Mulţi români sunt forţaţi să treacă de la religia greco-catolică şi ortodoxă la cea romano catolică şi la reformaţi, altfel nu erau admişi în servicii şi nici cei care nu cunoşteau limba maghiară. Toţi copiii care se nasc în perioada dintre 1940-1944 sunt înregistraţi la starea civilă atât cu numele cât şi cu prenumele traduse în limba maghiară pentru a arăta, prin aceasta, în mod fals ,,majoritatea” maghiarilor în nordul Ardealului. Unii au protestat, dar zadarnic, au fost bătuţi, închişi, trimişi pe front.
Primele date scrise despre Mădăras ca parohie,le avem din anul 1780. Menţiunea este făcută de preotul Darabant, care introduce MATRICOLELE în Parohie, scrise cu litere chirilice, pe care le şi semnează. O altă notă din anul 1787 aminteşte despre un clopot donat de către familia Banc. Dar, Parohia Mădăras este cu mult mai veche.Pe văile Homorodului unde este aşezat satul cu multă vreme înainte, au mai existat două biserici de lemn, despre care vorbesc oamenii. Dacă o biserică de lemn a avut o durată de cel puţin 100 de ani, atunci nu greşim dacă afirmăm că la sfârşitul secolului al XVI-lea, Parohia Mădăras era bine organizată. Urme de aşezări se mai găsesc şi acum pe vatra veche şi se precizează chiar şi locurile unde au fost bisericile, deoarece acolo au fost şi cimitirile. Cu trecerea la unire în anul 1700, Parohia a aparţinut de Episcopia Muncaciului, până la înfiinţarea Episcopiei greco-catolice de la Gherla la jumătatea secolului al XIX-lea,când o parte din parohiile aparţinătoare de Muncaci trec la Gherla iar Mădărasul şi alte Parohii trec la Episcopia de Oradea, sub Episcopul Samuil Vulcan.
Pe preotul Darabant îl putem deci aminti că a fost în pastoraţie mulţi ani. Faptul că la 1780 preotul Darabant deschide Matricolele denotă faptul că el a fost aici mai dinainte şi a studiat modalitatea de introducere a matricolelor, orientâdu-se după alţii, chiar de altă religie decât aceea a lui. Astfel ar fi putut servi de la 1770.
Lui îi urmează în pastoraţie: Pr.Mihail Banc 1787-1790, iar succesorul acestuia a fost fiul său Pr. Ioan Banc care păstoreşte până la 1796. Îi urmează Ioan Chiş, 1796-1805 şi Pr. Ioan Lite, până la alegerea titularului Pr. Dimitrie Cardoş 1805-1813. Parohia e preluată apoi de fiul acestuia,Pr. Ştefan Cardoş 1813-1816.
Trebuie făcută menţiunea că Pr. Mihail Banc şi Ioan Chiş ar fi putut fi chiar fii ai satului, supoziţie sprijinită pe numele întâlnite aici în acea vreme, dar şi în zilele noastre.
La începutul secolului al XIX lea, Parohia avea 1130 de suflete, deci biserica de lemn ere neîncăpătoare, iar credincioşii se pregătesc pentru construirea unui nou lăcaş de cult care să răspundă nevoilor acestora.
Pr. Ştefan Sabo 1816-1832 este acela care prin cuvânt şi exemplu personal reuşeşte să aprindă dragostea pentru un nou lăcaş de cult în inimile tuturor. Astfel că reuşeşte cu credincioşii săi să ridice actualul lăcaş de cult, de toată frumuseţea în acea vreme, cum nu mai era pe atunci în jur. Documentele vechi fac referire că deşi credincioşii făceau două zile de clacă pe săptămână la boier, ei au făcut încă o zi şi pentru Biserică, rămânându-le doar trei pentru ei.
În anul 1932, împlinindu-se 100 de ani de la zidirea sa, Gazeta de Satu Mare, în nr.11/1932, scrie următoarele: ,,O sută de ani s-au împlinit de atunci de când birişii contelui latifundiar al cui a fost tot hotarul şi câţiva românaşi liberi au pus crăiţar peste crăiţar, au zidit mândră şi falnică, mare şi încăpătoare şi înălţătoare, actuala biserică română greco-catolică din satul lor. Cât de mândri şi cât de fericiţi ne închipuim că au fost întemeietorii acestui lăcaş de închinare dumnezeiască”.
Părintele Sabo ar fi dorit cu tot dinadinsul să-şi vadă lucrarea terminată, dar Dumnezeu îl cheamă la sine încă în acel an. Dumnezeu le dăruieşte credincioşilor un alt preot vrednic, în persoana Pr. Ioan Ţincă 1832-1850, care termină lucrarea, şi este chiar numit şi protopop. În timpul lui s-a lucrat şi iconostasul la Buda Pesta, o artă rară.
Lăcaşul s-a sfinţit la 8 septembrie 1832 primind hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Biserica este din cărămidă cu fundaţie de piatră şi este aşezată în mijlocul satului. Acoperişul este din tablă doar din 1912, când i s-a făcut reparaţia. Este în bună stare şi este întăbulată pe numele Bisericii Ortodoxe Române. Lungimea bisericii este de 30 m., lăţimea de 12 m., iar înălţimea de 7.50 m. Are două uşi şi opt ferestre.
Plafonul este din scândură, iar până la pictarea bisericii din anul XXX picture conţinea trei scene. Aceste scene reprezentau Sfânta Treime, Buna Vestire şi Naşterea Domnului. Ele au fost pictate în anul 1937 şi refăcute în anul 1960 de către pictorul Toth din Satu Mare şi Gluciuc din Ardud.
Turnul are o înălţime de 40 de m. este zidit din cărămidă şi este acoperit cu tablă. În turn sunt trei clopote, cel mai mare de 800 kg. A fost returnat la Bucureşti cu prilejul comemorării a 20 de ani de păstorire a P.F.S. Patriarh Justinian Marina şi al 17 de episcopat al Epicopului Valerian Zaharia al Oradiei. Clopotul mijlociu are 400 de kg. şi datează de la anul 1787 donat de către familia Banc. Clopotul mic este turnat în anul 1900 de către credincioşii parohiei.
Biserica posedă câteva obiecte bisericeşti vechi, preţioase datorită vechimii lor: potir, disc, steluţă, linguriţă, două sfeşnice. De asemenea are şi cărţi de cult începând cu anii 1768.
Cât priveşte şirul preoţilor slujitori ai acestei Parohii, înscrisurile parohiei amintesc pe: Pr. Ioan Matiaş (nov.1850- apr.1851); Pr. Ioan Bogdan (1851-1857); Pr.Ioan Seremi (1857-1891) despre care se ştie că s-a născut în 4 mai 1815, s-a preoţit la 27.09.1837 pe seama Parohiei Lechinţa, de unde a fost transferat la Culciu iar după 10 ani de activitate aici, la Parohia Pişcari unde a mai servit zece ani, apoi la Mădăras unde a slujit până la moarte.
În anul 1888 Pr. Ioan Seremi a construit pentru cantori casă nouă, iar în anul 1889 a restaurat biserica în interior şi exterior. Tot el a pregătit şi corul parohiei. În anul 1890 la 20 iulie a avut loc sfinţirea Bisericii în urma renovărilor. A murit în 1891 la data de 20 mai şi a fost înmormântat la 22 mai. Încă în timpul vieţii a cerut ca parohia să fie administrată, după moartea sa, de către Preotul Ludovic Mărcuş, dorinţă care i-a fost împlinită de către Episcopia de la Oradea.
Pr. Ludovic Mărcuş (1891-1916) a fost unul dintre preoţii distinşi ai Mădărasului, a colaborat la mai multe reviste din acea vreme, sprijinind cu mult elan mişcarea culturală şî politică a românilor din acea vreme, îndemnându-i pe români să-şi păstreze limba, obiceiurile şi întreg tezaurul lor spiritual şi naţional. A fost instalat în anul 1892 la sărbătoarea Sf.Arhangheli. Între anii 1892-1893 Buzaş Vasile a ridicat o cruce în uliţa mare. În anul 1824 s-a făcut reputaţia la casa parohială, casa parohială care a fost terminată la 20 nov. În anul 1895 se înregistrează peste tot o mare epidemie de holeră, care a secerat foarte multe vieţi şi la Mădăras. La 28 octombrie acelaşi an, au avut loc alegerile pentru Dietă şi cetăţenii sunt obligaţi ca să voteze pentru candidatul guevrnului. Între 7-13 dec. tot în acest an, preotul nou hirotonit Victor Silaghi de la Terebeşti, face o săptămână de probă la Mădăras şi numai apoi pleacă în Parohie. În anul 1897 se returnă clopotul cel mare care, din contribuţiile credincioşilor dar contribuie cu o sumă mare (120 florini) şi Elisabeta Pop din Mădăras, o foarte bună credincioasă. Tot în acest an, învăţătorul Ciuleanu dezlănţuie împotriva preotului Mărcuş, o adevărată prigoană, cerând cu obrăznicie mărirea salariului. Dar, preotul a luat atitudine, l-a depus şi pe el şi pe sfătul Gh.Daraghi. Preotul, cu această ocazie a luat atitudine dârză împreună cu poporul şi asupra unui notar care nu ştia româneşte şi au cerut numirea unui alt notar român.
În anul 1898 s-au făcut alegeri municipale, iar poporul, în unanimitate l-au ales ca deputat pe preotul lor. Dacă în anul 1889 se găsesc în actele parohiale alte semnături decât ale preotului Mărcuş, este pentru că el a fost foarte bolnav în acest an şi a fost suplinit de către preotul din Sătmărel/Jidani. În anul 1900 s-a returnat clopotul cel mic, care apoi s-a binecuvântat la data de 25 martie. Tot în acest an, fără ştirea şi voinţa poporului, a fost ales pentru Mădăras un notar de origine evreu.
Se aminteşte şi despre dezastrul pricinuit de un incendiu, în anul 1904, în care au fost distruse 54 de gospodării, între care şi toate dependinţele parohiale, şcoala confesională şi casa cantorală. Biserica a luat de patru ori foc, dar a fost salvată. Notăm aici un amănunt, că preotul prot.Mărcuş a luat 8000 de coroane împrumut şi până toamna a refăcut toate dependinţele sus amintite. Anul care urmează, îl găseşte pe părintele Mărcuş sleit de puteri, din cauza atâtor lupte. I se aduce ca ajutor pe nepotul său care absolvise teologia, Pr. Ştefan Mărcuş.
Urmează tragedia războiului mondial, care angrenează în lupte grele popoarele din Europa şi din alte părţi ale lumii, pentru a-şi cuceri libertatea. Foarte mulţi pleacă la război. Numai din Mădăras au plecat 145 de oameni tineri, între 20 şi 45 de ani, dintre care unii aveau 5-6 copii, 20 de tineri au murit în acest război.
În anul 1916, moare Pr.Ludovic Mărcuş, în ziua de 29 febr.; la 25 oct.1916 este transferat în locul său, Pr.Romulus Buzilă,care vine din părţile Bihorului. Venind la Mădăras, Părintele a activat foarte mult, căutând să încurajeze inimile disperate. După ce România intră în marele război, Părintele Buzilă pregăteşte din timp şi organizează Consiliile Naţionale, în vederea pregătirii poporului, pentru marea Adunare Naţională de la 1 dec. 1918, de la Alba Iulia la care participă : Pr.Buzilă, Ioan Mărcuş, Dumitru Chiş, Traian Pop elev la şcoala normală.
După aceste evenimente, Preotul Buzilă a început o serie de reparaţii şi refaceri totale la toate dependinţele, destul de grav avariate în timpul războiului. În anul 1921, s-au adus de la Bucureşti 2 clopote, deoarece în timpul războiului au fost luate clopotele de la multe biserici printre care şi de la biserica din Mădăras.Clopotele au costat 73000 lei şi au fost lucrate de către Firma Spireanu.
Părintelui Buzilă (transferat la Valea lui Mihai în 1931) îi urmează Pr. Vasile Pop (1931-1948 an în care moare). El a făcut parte din comisia judeţeană a Reformei agrare cu ocazia cărei a militat pentru împriprietărirea a 11 Parohii din judeţul Sălaj. Ajuns în Parohia Mădăras, el pregăteşte în anul următor marea sărbătoare a aniversării a 100 de ani de la zidirea Bisericii.Despre serbările care au avut loc aici,a scris nu numai gazeta Sătmarului,dar şi Gazeta de Vest din Oradea în Nr. 11 din iunie 1933.
Urmează o serie de nemulţumiri şi de răzvrătiri, conduse din absolută răutate de cantorul Bisericii pe care credincioşii îl schimbă în anul 1936 cu un cantor diplomat în persoana lui Ioan Pop. În anul 1937 se aduce un clopot mare pentru suma de 120000 lei şi se restaurează pictura de către maestrul Carol Barna-Ardud.
Câteva evenimente importante din viaţa satului de la cel de al doilea război mondial, se rezumă la următoarele: în oct.1944, pentru eliberarea pământului patriei de sub ocuparea fascist-hortistă, în timpul luptelor din jurul oraşului Satu Mare, 12 persoane din Mădăras ş-au dat viaţa luptând şi dând informaţii contra inamicului. Amintim între ei şi pe tânărul Dragoş Ioan. Ca semn de recunoştinţă şi spre veşnică pomenire s-a ridicat, pe drumul spre Ardud, un frumos monument al eroilor.
Pr. Nicolae Ember 1948-1952, an în care se retrage din pastoraţie şi se încadrează în alt loc de muncă.
Pr. Cornel Bălan 1953-1967, în timpul căruia s-au făcut unele lucrări de seamă la Biserică: pictarea tavanului de către pictorii din Satu Mare şi pictorul Cluciuc din Ardud. Biserica a fost electrificată în anul 1960 şi a fost împrejmuită cu un gard de fier de 100 m.l. lungime. Dar, în urma unor neînţelegeri cu credincioşii, iscate pe seama schimbării cântăreţului (idee neagreată de către preot) s-a retras la Parohia Santău unde a păstorit vreme îndelungată.
Îi urmează Pr. Ioan Pârvu 1967-1971, iar din anul 1971 este numit paroh al Mădărasului Pr. Susan Gavril, preot care a slujit, cu multe realizări, vreme de 35 de ani. Lui i se datorează construirea actualei case parohiale (cu 2 nivele) şi a dependinţelor, dar şi renovările interioare şi exterioare ale Bisericii. De asemenea actuala pictură a bisericii este rod al păstoririi sale rodnice, păstorire dedublată de efortul colectiv al credincioşilor şi al Consiliilor Parohiale.
În urma decesului preotului Gavriil Susan, parohia a fost declarată vacantă. A urmat o perioadă zbuciumată pentru Biserica Mădăras datorită faptului că o bună parte din credincioşii Mădărasului au dorit sfinţirea şi numirea ca paroh al Mădărasului a tânărului Florin Silaghi, tânăr care a slujit o perioadă de timp ca ajutor de cântăreţ. Această soluţie n-a fost agreată de Episcopia Ortodoxă, tânărul teolog nefiind hirotonit şi neavând o vârstă care să îi confere dreptul de a participa la concurs pentru ocuparea parohiei.
A urmat o perioadă de concurs pentru ocuparea parohiei, mai mulţi preoţi participând la acest concurs. În urma acestuia a fost numit ca şi preot paroh Sabău I., care până la acea vreme a fost păstor al Sânmiclăuşului. Ca urmare a acestei decizii şi a nemulţumirii poporului, a izbucnit un conflict la Mădăras, preotul nefiind primit în biserică pentru a fi instalat. Trebuie menţionat faptul că acest conflict a fost alimentat, în bună parte, şi de articolele apărute în ziarul local Informaţia Zilei. O soluţie acceptată de popor a fost numirea ca preot paroh a Pr. Emil Satmari, slujitor în Iojib, dar acesta, în cele din urmă, a declinat hotărârea de a prelua păstorirea Mădărasului.
În perioada în care parohia a fost vacantă (aproximativ 6 luni) slujirea liturgică a fost suplinită prin diferiţi preoţi printre care amintim: Pr. Florin Orăşteanu, secretar al Protopopiatului Satu Mare; Pr. Gabriel Groza, inspector şcolar de Religie; Pr. Octavian Mirişan, preot misionar; Pr. Petrică Donca, preot misionar; Pr. Bogdan Fărcaş, preot misionar.
În cele din urmă, pentru a pune capăt incertitudinii, poporul – prin vocea Consiliului Parohial – au adresat PS Sale Iustin Hodea Sigheteanul, Episcopul Vicar al Maramureşului şi Sătmarului, cererea de a fi numit ca preot paroh al Mădărasului a Pr. Misionar Bogdan Fărcaş.
Aşadar, ca urmare a deciziei PS Sale Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, începând din luna iunie 2006 este numit ca preot paroh al Parohiei Ortodoxe Române Mădăras preotul Bogdan Fărcaş, acesta fiind instalat în ziua de 28 mai 2006 în cadrul sfintei liturghii de către Pr. Jigăreanu V., consilier cultural al Eparhiei Maramureşului şi Sătmarului.
Perioada recentă a adus câteva împliniri ce trebuiesc consemnate. Sfânta Biserică a fost dotată cu cele necesare slujirii, fiind achiziționate 2 chivote pentru păstrarea Sfintelor Taine, o cristelniță, 3 seturi sfinte vase, 9 candele așezate la sfintele icoane, icoane pictate în manieră bizantină, acoperăminte pentru sfânta masă. De asemenea, biserica a fost continu înfrumusețată și restaurată: s-a reorganizat sfântul altar și s-a rezidit Sfânta Masă; s-au înlocuit policandrele bisericii; s-a introdus încălzirea centrală; s-a introdus sonorizarea; s-a înlocuit integral instalația electrică; s-a achiziționat un set de covoare și traverse cu design specific bisericesc; s-au înlocuit ușile de acces și ferestrele; gardul împrejmuitor a fost restaurat; s-a construit o cruce zidită la intrarea în cimitir și s-au achiziționat 2 troițe sculptate în lemn de stejar; s-a restaurat integral mormântul eroilor din cimitirul parohial, troița fiind sfințită de PC Preot Ioan Socolan, protopopul Sătmarului însoțit de PC preoți, membrii ai Coralei Protopopiatului, la data de 1 decembrie 2018 (cu ocazia sărbătoririi Centenarului României).
Casa parohială a fost, de asemenea supusă unor ample lucrări de estetizare și utilare: a fost înlocuit acoperișul, s-a izolat exterior și s-a tencuit și decorat clădirea, s-au introdus succesiv utilitățile (apă, gaz, canalizare), s-a introdus încălzirea centrală.
În perioada 2008-2010, prin efortul financiar al membrilor de enorie și cu sprijinul Consiliului Local al Orașului Ardud, s-au desfășurat lucrările de construcție a capelei mortuare din cimitirul parohial, efort încununat în ziua de 27 iunie 2010 prin slujba de binecuvântare săvârșită de PreaSfințitul Episcop Iustin al Maramureșului și Sătmarului, înconjurat de un frumos sobor de preoți, în frunte cu PC preot Ioan Socolan, protopopul Sătmarului. Tot cu acest prilej, s-a realizat și sfințirea clopotului achiziționat și instalat în proximitatea capelei de cimitir.
Demne de consemnat sunt și activitățile educative și culturale desfășurate. Amintim întrunirea, la data de 7 mai 2015, în cadrul Parohiei a Coralei Preoțești ,,Arhanghelii” a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului cu scopul unei ample repetiții prilejuite de vizitarea Parlamentului European de la Bruxelles. De asemenea, la data de 17 august 2015 la Biserica din Mădăras a avut loc întrunirea tuturor preoților din cadrul Protopopiatului Satu Mare, în ședința administrativ-gospodărească. Se constată o amplă activitate catehetică și culturală: în cadrul Parohiei funcționează sub coordonarea preotului paroh, Bogdan Fărcaș , Cercul Iconografic „Pantanassa” în cadrul căruia copiii parohiei sunt deprinși cu pictarea icoanelor pe sticlă în manieră tradițional românească-naivă; anual au loc activitățile catehetice ale Școlii de Vară „Sfântul Ioan Iacob Românul”, activități ce adună în jurul bisericii 40-50 copii; în anul 2019 s-a demarat, în colaborare cu Parohia Ortodoxă Sătmărel și Parohia Ortodoxă Tătărești, Proiectul Catehetic „Ortopraxia în spațiul parohial sau fapta cea bună izvorâtă din credința cea dreaptă”, proiect ce s-a bucurat de o aleasă apreciere în rândul credincioșilor.
În anul 2022 s-a construit din fier un frumos pridvor deschis care să înlocuiască vechea copertină (învechită și inestetică), cu același prilej fiind amenajată, cu pavaj, incinta curții bisericii și trotuarul de acces. Tot atunci s-a reorganizat Sfântul Altar și s-a rezidit Sfânta Masă a altarului.
În anul 2024 a fost refacut integral acoperișul casei cantorale.
În prezent (anul 2025) sunt în derulare ample lucrări de restaurare exterioară a bisericii și de înlocuire a tablei de pe nava și turnul bisericii. Vor fi refăcute (parțial, acolo unde se impun) tencuielile exterioare și se va face zugrăvirea exterioară, păstrându-se aspectul și culoarea istorică. Cu același prilej, vor fi demarate și lucrări de drenaj, refacerea trotuarelor de pe lângă clădirea bisericii.
