Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Oarța de Jos face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 2014, anterior, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, aparținând Protopiatului Baia Mare. Însă documentele identifică parohia, în 1936, sub jurisdicția Protopopiatului Silvaniei, chiar dacă, încă din 1835 aparținea de Protopopiatul Oarței / Várczensis al Vicariatului Silvaniei.

Cu toate că prima atestare documentară a localității se raportează la anul 1391, putem susține cu destul temei că vechimea așezării se pierde în negura istorie, căci descoperirile arheologice din perimetrul toposului ”Ghiile Botii” scot la iveală obiecte (fragmente ceramice) și așezări datând din neolitic și epoca bronzului, dar mai ales dinari imperiali romani din perioada 68 – 161. Ca atare, locuitorii sunt descendenți ai dacilor liberi, dacă se are în vedere că în zonă erau limesurile romane, granițele Daciei Porolissensis aflându-se în apropiere. Pe aceeași linie, ce demonstrează continuitatea vieții în aceste locuri sunt descoperirea unor fragmente ceramice din sec. IV – VI, respectiv din VIII- IX d. Hr.

Localitatea făcea parte din Comitatul Solnocul de Mijloc, mai concret din domeniul Cehului Silvaniei. Pe parcursul secolului al XV-lea, domeniul localității era disputat între familiile nobiliare Dragffy Bélteki și Kusalyi Jakcs, cu voievozi locali, respectiv Sandor și Petru, în 1478, iar în secolul următor devine proprietatea lui Gaspar Dragffy, iar voievozi locali, în 1501, Emeric, fiu de preot, iar în 1507, Ladislau și Sandrin. 

Cu toate că, Urbariul din 1566 nu menționează concret că satul ar intra sub jurisdicția vreunui voievod local al domeniului Cehului Silvaniei, deducem că ținea direct de cetatea Cehu, trebuind să servească tuturor nevoilor cetății.

Potrivit documentelor secolului al XVII-lea, localitatea era proprietatea în 1646 a contesei Iudita Bartsai, iar în 1797 este proprietatea baronului Joseph Bornemissza și a grofilor Samuel Bethlen și Mihail Kornis.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea de sud-vest a Depresiunii Baia Mare, pe valea Orțâței, făcând parte din zona Codru, o ramură a munților Meseș. Fiind o zonă colinară, are un relief variat, cu un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Se pare că cea mai veche consemnare despre viața religioasă a comunității, datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, într-un document ce menționează satele aparținătoare domeniului cetății Anayos, atestă existența satului Oarța de Jos ca schismatic, adică de confesiune ortodoxă. 

O altă informație indirectă despre viața religioasă a localității se regăsește în  Urbariile din 1566 și 1569, care înregistrează obligațiile preoților de pe domeniul Cehul Silvaniei ”singuli presbiteri debent unam magnam lodicem”.

Apoi, în secolul al XVIII-lea, susținând mișcarea antiunionistă a călugărului Sofronie din Cioara (1757 – 1761), locuitorii din Oarța de Jos participă, alături de delegații altor localități din zonă, la întrunirea organizată la Corni.

Potrivit unei gravuri de pe soclul unei cruci ridicate în curtea noii biserici, în anul 1659 în localitate exista o biserica ortodoxă – „Aici a fost așezat altarul vechei biserici în care părinții noștri, 250 de ani au preamărit pe Dumnezeu până când s-a ridicat noua biserica în anul Domnului 1909”. O altă atestare a biserici din lemn datează din 1720, precizându-se că pe locul acesteia  a fost ridicat actualul edificiu. Ca atare, putem presupune continuitatea vieții spirituale indiferent de tipul locașului de cult. În acest sens, sunt Conscripția Cancelariei aulice din 1760 – 1762și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Lucrările de construcție a actualei biserici au început în iunie 1907, în timpul preotului Vasile Pop, și prin contribuția credincioșilor au fost finalizate în  vara anului 1909. Potrivit pisaniei, locașul a fost înălțat pe locul vechii biserici din lemn.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan tip sală sau navă, cu dimensiunile de 35 m x 12 m. Absida altarului este poligonal nedecroșat, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura sudică a navei, sunt  amplasate turnurile-clopotniță laterale angajate, a căror șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), biserica fiind acoperită cu tablă.

Pictura a fost realizata în  tehnica tempera  de pictorul Vasile Muste din Baia Mare, fiind lucrarea sa de debut. 

În decursul timpului a suferit diferite tipuri de reparații, respectiv în 1936 și 1956 sub îndrumarea preotului Emil Marchiș, apoi între 1978 – 1981, lucrările ample de renovare, au fost coordonate de preotul Victor Berci, și au continuat în 2008, respectiv 2012 prin grija preoților parohiei.

Cărți vechi de cult de la începutul secolului al XX-lea, respectiv Octoihul Mare tipărit la București în 1901, Octoihul Mic – Sibiu, 1905 și tot Octoihul Mic, ediția a IV-a, Blaj, 1918, după originalul grecesc, cu binecuvântarea lui Victor Mihalyi de Apșa, mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș.

Primul preot ortodox este atestat indirect în anul 1501 menționându-se că voievodul Oarței este Emeric, fiu de preot, apoi în 1668 pr. Ștefan Popa, iar anul 1733 dezvăluie o nouă nominalizare prin popa neunit Ilie, care slujea în biserica satului,pentru cele 17 familii greco-ortodoxe. Potrivit documentelor parohiale, șirul preoților continuă cu pr. Demeter Bran (1797), pr. Dan Vasile Pop (aprox. 1798-1846), pr. Ossian Nechita (Nichifor) (1846-1857), iar înainte de 1870 era vice-arhidiacon Alexandru Barboloviciu, fiind și asesor al Vicariatului de Șimleu, apoi pr. Vasile Chudan (1857-1894), a cărui mormânt este în fața bisericii, ca o recunoștință pentru cei 37 de ani de păstorire, pr. Vasile Vaida (1894-1895) , pr. Vasile Pop (10 decembrie 1895 – aprox. 1920). In timpul păstoririi sale s-a ridicat actuala biserica, respectiv în 1909,  pr. Pompei Podina (1920 – octombrie 1934), pr. Emil Marchiș (1934-1969), cu  o întrerupere de 7 ani (1941-1948), pr. Isidor Ghiurco (25 mai 1941-1948), pr. Ioan Filip (1969-1973), fost protopop de Baia Mare, pr. Victor Benciu (1973-1986), pr. Serafim Man (1986-1 martie 1992), pr. Ioan Nechita (8 martie 1992-2008),  26 dec. 2006 – 1 dec.2022 pr. Ovidiu Spătar,  Pr Iacob Bogdan (20222-2024), iar din (2025- prezent) de Pr.Balint Vasile.

Cimitirele

În cuprinsul parohiei Oarţa de jos se găsesc 2 cimitire unul la intrarea în localitate iar al doilea este situat pe un deal, numit dealul nucilor, ambele cimitire sunt administrate de biserica Ortodoxă.

În cele 2 cimitire se găsesc morminte şi cruci ale unor eroi din Oarţa de jos căzuţi în cel de-al doilea război mondial

Activități culturale și filantropice în trecut

Școală confesională este din 1850, având dascăl calificat, remarcându-se activitatea învățătorilor-cantori în 1867 Vasile Üveges, 1877 – 1906 Petru Rob și Nicefor Ossian 1914.

În mai 1872, se înființează filiala Oarța-Băsești-Șamșud a învățătorilor din Sălaj, fiind sprijinită material de George Pop de Băsești.

De la începutul secolului al XX-lea, exista în localitate o bibliotecă și un cor vocal, care din 1913 vor intra în subordinea Despărțământului Băsești al ASTREI.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Oarța de Jos însumează 410 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Iacob Bogdan, cântăreț al bisericii este Rob Ioan Nelu, parclisier Dragoş Ioan, iar epitrop Ianoş Sorin .

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, credincioșii implicându-se în activitățile filantropice atât la nivel național, cât și local.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Iuga de Săliște, Vasile, Monografie Odești – 810 ani de atestare documentară, 1205 – 2015, Ed. Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2015.
4. Mór, Petri, Szilágy vármegye monographiája, vol. I, II și IV, Budapest, 1901 – 1904.
5. Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul  al XVI-lea, vol. I, București, 1967; vol. II, 1968.
6. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986.
7. Pop-Bistrițeanul, Irineu, Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
8. Stoica, Dionisie  și Lazăr, Ioan P., Schița monografică a Sălagiului, Ed. Victoria, Șimleu-Silvaniei, 1908.
9. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1968.
10. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 169 – 213.
11. Wagner, Ernest, Aspecte din istoria cetății și a domeniului Cehu Silvaniei. Urbariul cetății Cehului din 1693, în ”Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 309 – 340.