Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Pribilești face parte  integrantă din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterioar aparținând de Protopopiatul Baia Mare.  Potrivit documentelor istorice, parohia Pribilești a aparținut de Arhidiaconatul Vima în 1733, de Arhidicaconatul Szasz Nyires (Mireș) în 1750, de Districtul Arhidicaconal Șomcuta în 1835, iar din 1867 de districtul protopopesc Nagynyires și apoi din 1936 a făcut parte din Protopopiatul Chioar, pânăa doua jumătate a secolului al XX-lea.

Conventul din Leles oferă prima atestare documentară a localitatea, în 1405, când regele Sigismund confirmă donarea domeniului Cetății de Piatră fraților Balc și Drag, iar apoi în 1424, același Convent  recunoaște proprietatea fiilor lui Sandrin, Vasile și Ioan, pentru ca în secolul al XVI-lea să fie proprietatea familiei Dragffy, avându-l ca stăpân pe voievodul din Lucăcești, Toma, atât în Urbariul din 1560, cât și cel din 1566. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost donat de principele Apaffy, căpitanului Mihai Teleki.

Castelul din Pribileşti a fost construit de Geza Teleki, în 1897, ca reşedinţă de vară, edificiul a fost supraetajat şi modernizat în stil ecletic.

Ca atare, satul a aparținut de Districtul Cetatea de Piatră, iar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a intrat în componența plășii Mireșu Mare a acestui district, până la noua împărțire administrativ teritorială din 1876, când satele Districtului Chioar au fost distribuite între comitatul Satu Mare și Solnok-Dobâca, iar localitatea Pribilești a făcut parte din comitatul Satu Mare.

Sub aspect geografic, localitatea este așezată în partea de sud-vest a depresiunii Baia Mare, fiind o zonă colinară, vatra satului aflându-se în apropierea Someșului Mare, clima fiind temperat-continentală cu influențe mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Consemnată încă de la început în rândul parohiilor ortodoxe, potrivit Conscripția episcopului Kleindin 1733, localitatea a avut biserică ortodoxă veche din lemn, aspect atestat de Conscripția din 1760 – 1762 a Cancelariei aulice, dar și preot pentru cele 46 de familii. De asemenea, Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Documentele istorice vorbesc despre o biserică veche din lemn, de prin 1817, situată cam la 200 de metri, faţă de cea actuală, dar fiind neîncăpătoare a fost înlocuită cu una de piatră. Mărturie a bisericii vechi stau icoanele vechi din lemn păstrate şi cărţile de cult de prin secolul al XVIII-lea, respectiv, Apostol – 1767 şi Strajnic – 1773.

Biserica actuală a fost ridicată prin contribuţia credincioşilor, în 1886, având hramul Sfântului Ierarah Nicolae, sub păstoria preotului Alexie Cician.

Biserica este construită din cărămidă și piatră, după un plan tip sală sau navă, cu dimensiunile de 27 m x 10 m. Absida altarului este semicircular nedecroșat, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară.

Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărui șarpantă este în formă de coif (piramidală), acoperită cu tablă. 

Locașul a fost sfințit în timpul preotului Vasile Mureșan, la 4 sept. 1988, odata cu finalizarea picturii(1984-1986), de un sobor de preoți în frunte cu Preasfintitul Parinte Justinian Chira, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului.

Cu toate că unele documnete menționează sporadic numele unor preoți, precum pr. Todor (1672), pr. neunit Dumitru(1733),pr. Mihai (1757), pr. Procopie – 1784, abia din secolul al XIX-lea, potrivit Registrelor de stare civilă, poate fi stabilit șirul acestora, pr. Alexie Cicianspet. 1867 – aprilie 1887, pr. Vasile Mureşan (cu rol de cooperator între 1882-1883, când pr. Alexie Cician a fost bolnav) aug. 1887 – dec. 1889, pr. Ioan Coza în nov. 1886 și din iunie 1890 – 1933, fiind şi protopopul Mireșului Mare din cadrul Districtului Protopopesc Chioar şi inspector şcolar, urmat de fiul său pr. Coriolan Coza 1934 – 1969, pr. Teodor Gârda 1969 – 1986, pr. Vasile Mureșan 1986 – 1990, pr. Vasile Pop oct. 1990 – sept. 2014, iar din octombrie 2014 până în prezent pr. Alin Ioan Romulus Dobra.

Cimitirele

Localitatea are 3 cimitire, dintre care unul este țințirim.

Activități culturale și filantropice în trecut

Prima mențiune documentată a școlii de pe lângă biserica ortodoxă, aparține anului 1672, menționându-se că acesta a exista și anterior, avându-l ca învățător pe Ioan Vajas (oláh deák). Preotul Todor era și șpanul domeniului, degătorie nobiliară ce-i permitea înființarea acestei școli.

Prin sprijinul preotului protopop din Satu-Mare, Petru Bran de Tohat, preoții și învățătorii au susținut cultura și spiritul național pri aducrea intelectualilor români din district, în cadru diferitelor adunări, printre care și cea din din 22 iunie 1866 din Pribilești.

Importanţa acordată educaţiei poate fi presupusă din faptul că parohul Ioan Coza în calitate de administrator al districtului protopopesc era şi inspector şcolar districtual, şcoala confesională a localităţii datând din 1826, iar dascălii, potrivit Șematismelor amintite,  Dumitru Costea – 1867, Ioan Grosian 1877 – 1894, Aureliu Bodea – 1900 şi Vasile Botha – 1906 determinau conştiinţa naţională.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Pribilești însumează 718 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Alin Ioan Romulus Dobra, cântăreț al bisericii este Valerian Tink, parclisier Făt Sorinel, iar epitrop Rus Mirel.

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, credincioșii implicându-se în diferite activități filantropice.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
4. Edroiu, Nicolae şi Gyémánt, Ladislau, Comitatul Solnocului Mijlociu unit cu Crasna şi Chioar în vremea răscoalei lui Horea (1784), în ”Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 345 – 406.
5. Giurescu, C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All Educational, 2007.
6. Hitchins, Keith și Beju, Ioan N., Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după  1761, în ”Mitropolia Ardealului”, Sibiu, nr. 1-3 / 1974, p. 13 – 46.
7. Kálmán, Persián, dr., Kövár krónikája, Nyomása, Kolozvár, 1921.
8. Makkai, Lászlo, Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVIII század elején, Kolozsvár, 1942.
9. Moldovan, Andrei, Districtul Chioarului. Perioada de funcţionare şi arhiva creată, în ”Revista Arhivelor”, anul XLVIII, nr. 2, 1971, p. 287 – 299.
10. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş pânăîn Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
11. Meteş, Ştefan,Viaţaagrară, economică a românilordin Ardeal şiUngaria, vol. I (1508-1820), Bucureşti, 1921.
12. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986. 
13. Scurtu, Vasile, Un precursor al românismului Sătmărean: Petru Bran, în revista „Familia” numerele 5-6, 1938 și nr. 2-3, 1939, p.61-71
14. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1968.
15. Szentgyörgyi, Maria, Kövár Videkenek Tarsadalma, Budapest, 1972.
16. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 168 – 181.

xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.