Istoricul mănăstirii

Mănăstirea Habra „din vechime a fost zidită” între hotarele satelor Groşi (Tokeş) şi Ocoliş (Fekete) – acum peste hotarul satului Groşi numită Habru – pentru ca „în pace soboru” de călugări şi preoţi „în slujba lui Dumnezeu, să se roage pururi sfinţilor pentru rânduirea ţării noastre”. Existenţa mănăstirii este atestată şi de toponimele „Dealul Călugărului” şi „Galilei”. Cât de „din vechime” a fost mănăstirea s-a presupus doar: din jurul anului 1400, poate după 1405 sau după 1424. Atunci Drăgoşeştii „au construit şi înzestrat printre – alte – numeroase locuri de închinare şi mănăstirea Habra de lângă Baia Mare”. Prima informaţie despre mănăstire datează abia de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În 1597 este amintită ca reşedinţă a stareţului – episcop – Efrem, unul dintre apropiaţii lui Mihai Viteazul, semnatar al documentelor Sinodului de la Iaşi, din 2 iulie 1600, şi, în 1608, episcop de Huşi, apoi de Rădăuţi. Stareţul Efrem şi călugării au sprijinit acţiunile lui Mihai Viteazul în această parte de ţară. Se pare că tocmai pentru sprijinul pe care l-a acordat politicii lui Mihai Viteazul, mănăstirea a fost nimicită, în temeiul hotărârilor Dietei de la Letzfalu din octombrie 1600, care prevedeau ca „toţi călugării să fie proscrişi din toată ţara (…) fiindcă stricăciunea şi pericolul nostru de acum au venit din cele două ţări române…”. După moartea voievodului muntean, în contextul persecuţiilor la adresa românilor din Transilvania, printre ierarhii Bisericii româneşti alungaţi se aflau: Ioan de Prislop – mitropolitul de la Alba Iulia, Petronie de la Muncaci şi Efrem de la Habra, silit şi acesta să plece în pribegie. În primii ani ai secolului al XVII-lea mănăstirea şi bunurile ei au fost ocupate abuziv de nobilul sătmărean Pavel Kokinieschi din Vetiş. Acesta „a dărâmat casele din ea, a alungat călugării şi preoţii ei, şi stăpâneşte toate folosinţele ei ca pe ale lui. A pus să se care împrejmuirea din care şi-a făcut casă. Şi clopotul scoţându-l de acolo a pus să-l ducă în satul său Vetiş”.

Într-o scrisoare din 1604 adresată protectorului său, nobilul român Toma Kendi, Serghie, fost stareţ al Tismanei, ridicat de Mihai Viteazul la rangul de episcop al Muncaciului şi Maramureşului, se plângea de această nedreptate făcută mănăstirii Habra. Încălcarea privilegiilor mănăstirii a stârnit reacţia preoţilor şi nobililor români din ţinutul Baia Mare, Chioar şi Sătmar care, în 15 septembrie 1614, au adresat o scrisoare – memoriu – lui Francisc Daroczy, consilier al Camerei imperiale din Caşovia, prin care solicitau repararea  nedreptăţii. Se pare că, după samavolnicia săvârşită de Kokinieschi, mănăstirea şi-a încetat activitatea, memoriul chiar informându-l pe Daroczy că mănăstirea „s-a pustiit de tot, aşa că de opt ani n-o mai locuieşte nimeni”.

În anul 1990, Preotul Ioan Coltan, împreună cu alţi preoţi din zonă, cu credincioşii şi cu impulsul dat de doamna Viorica Ursu, au reluat pelerinajul la locul unde a fost mănăstirea.

Lucrările de construcţie a mănăstirii au început în anul 1992 şi au fost încredinţate preotului paroh din Groşi, Ioan Coltan. La 25 august 1996 a fost sfinţită piatra de temelie, de către Preasfinţitul Justin Sigheteanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, la biserica cu hramul „Învierea Domnului”. La 16 februarie 1966, la cererea Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a aprobat înfiinţarea Mănăstirii Habra, cu hramul „Învierea Domnului”. În toamna anului 1997, a venit un grup de maici de la Mănăstirea Timişeni, în frunte cu maica Justiniana Călini, care a devenit stareţa mănăstirii.

Biserica mănăstirii este de zid, are arhitectura bolniţei de la mănăstirea Cozia, este ridicată, acoperită cu tablă de cupru, are un demisol unde se slujeşte, iar biserica mare urmează a fi pictată şi așezat mobilierul. Proiectul ansamblului monahal aparţine, arhitectei Laura Zaharia.

Odată cu ridicarea bisericii s-a construit şi Stăreţia mănăstirii, o casă monumentală, în stil brâncovenesc, cu trei nivele, şi care are un Paraclis cu hramul „Sfântul Iosif Mărturisitorul”, pictat în tehnica fresco. În anul 1999, mănăstirea a mai primit un hram, cel al Sfinţilor Arhangheli, în memoria lui Mihai Viteazul, la 400 de ani de la intrarea victorioasă în Alba Iulia a domnitorului Ţării Româneşti şi a trecerii lui pe la această mănăstire, dar şi datorită faptului, că această mănăstire a fost contemporană cu cea de la Peri, care avea acelaşi hram.

La intrare în incinta mănăstirii, s-a construit o poartă de acces, cu turn clopotniţă. Maicile de la această mănăstire, ajutate de deţinuţii de la Penitenciarul din Baia Mare, au depus eforturi mari, pentru a consolida, cu ziduri de susţinere, dealul din jur.

La fiecare Sfântă Liturghie se face pomenirea episcopului Serghie al Maramureşului, Efrem de la Habra şi a familiei voievodului Mihai Viteazul. Există şi o sculptură în bronz a lui Mihai Viteazul, lucrată de sculptorul Ioan Marchiş. Mănăstirea dispune de o bibliotecă cu 500 de cărţi între care şi câteva exemplare de cărţi vechi.

Este mănăstire de maici, sunt cinci vieţuitoare, stareţă fiind Stavrofoara Iustiniana Călini.