Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Boiu Mare face parte  integrantă din Protopopiatul Ortodox Chioar din anul 1994 anterior aparținând de Protopopiatul Baia Mare.  Însă, din 1867 până în 1936 aparținea de Protopopiatul Ciocmanului / Csokmányensis, iar apoi până în a doua jumătate a secolului al XX-lea să faca parte din Protopopiatul Chioar.

O localitate importantă a Districtului Chioar a fost Boiu Mare, a cărui vechime se pierde în seclolele XIII-XIV, chiar dacă datarea acesteia revine abia începutului de secol al XV-lea prin Conventul din Leles, din 1405, ce o consemnează în domeniul pe care regele Sigismund îl confirmă fiilor voievozilor maramureșeni, apoi același Convent, dar din anul 1424, reconfirmă satul de data aceasta în proprietatea lui Gheorghe și Sandrin, fiii lui Drag. Un secol mai târziu, localitatea devine centrul voievodatului lui Marian, fapt atestat de Urbariile din 1560 și 1566.

Ca atare, satul a aparținut de Districtul Cetatea de Piatră, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a intrat în componența plășii Boiu Mare a acestui district, până la noua împărțire administrativ teritorială din 1876, când satele Districtului Chioar au fost distribuite între comitatul Satu Mare și Solnok-Dobâca, iar localitatea Boiu Mare a făcut parte din comitatul Satu Mare.

Sub aspect administrativ, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul următor, districtul Chioar avea două cercuri, respectiv cercul Copalnic şi Cercul de Munte cu reşedinţa la Şomcuta, aceste cercuri aveau jurisdicţie peste cele şase plăşi, din Berchez, Boiu Mare, Mireşul Mare, Şomcuta, Şoimuşeni şi Vad. În secolul următor, prin legea din 1876, se desființează Districtul Chioar, recunoscând doar 16 comitate în arcul Carpatic, iar localitatea Boiu Mare revine comitatului Solnoc-Dobânca.

Geografic, localitatea este situată în partea sudică a Depresiunii Baia Mare, având un relief variat, văi și dealuri (a căror altitudine medie este de 380m – 400 m), relieful fiind cunoscut sub denumirea ”platoul calcaros Purcăreț” – Boiu Mare, dar și un contur răsfirat,  bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, prin Conscripția din octombrie 1750, care atestă existența preotului și-a locașului, iar cea din 1760 – 1762 realizată de Cancelaria aulică nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluie că localitatea avea biserică ortodoxă și doi preoți pentru cele 130 de familii,  însă consemnează și existența preotului greco-catolic pentru 14 familii de această confesiune. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Actuala biserică veche are o datare incertă, variind din secolul al XVIII-lea, apoi anul 1830, iar o ultimă situare în timp este 1848-1850, având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril și construită în stil gotic maramureşan, din piatră şi acoperită iniţial cu şindrilă.

Deosebindu-se de alte locașuri din zonă prin pereții laterali zidiți din piatră, iar pe interior căptușiți cu scândură, aplicându-se pictura direct, biserica are o planimetrie mai puțin obișnuită cu tindă, pronaos naos și absidă rotundă retrasă față de pereții laterali. Fațada puternic deteriorată mai păstrează vag, de-o parte și de alta a intării, imaginea patronilor, iar pe fronton un triunghi cu Ochiul Atotvăzător. Pictura interioară păstrează variate scene biblice, iar iconostasul din lemn sculptat a fost aplicat peste cel original, ce era pictat direct pe perete.

Însă bătrânii satului vorbesc de două biserici anterioare, cea mai veche era în partea de hotar numită “satu Petri”, iar alta pe “dealul curţii”.

Biserica veche este construită din piatră, după un plan tip navă, cu dimensiunile de 20 și 8 m. Absida altarului este semicirculară nedecroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de coif (piramidală), acoperită cu tablă. În urma unei furtuni, în anul 2017, biserica a suferit stricăciuni majore, intrând apoi într-un amplu proces de reabilitare, atât interior cât și exterior: înlocuirea acoperișului, refacerea tencuielii exterioare, consolidarea pereților, tencuirea pereților interiori, refacerea boltei și placarea acesteia cu scândură, refacerea pardoselii, precum și pregătirea pereților pentru pictură.

Biserica nouă a fost construită între 1992 – 1994, sub păstorirea preotului Emil Hosu, având hramul Duminica Tuturor Sfinților. Pictura în parte a fost realizată între 2001 – 2004 și finalizată abia în 2015 de pictorul Marius Cioran. Astfel, edificiul a fost sfințit în 11 octombrie 2015, de către Preasfintitul Parinte Iustin Sigheteanul, arhiereu vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, în timpul păstoririi preotului Ioan Bârle.

Locașul este construit din cărămidă și piatră, după un plan tip tricon cu abside laterale, cu dimensiunile de 26 m și 8 m. Absida altarului este semicirculară decroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura vestică a navei, sunt amplasate turnurile  laterale angajate, ale căror șarpantă este în formă de coif (piramidală), acoperită cu tablă.

Șirul slujitorilor sfântului altar începe cu pr. Luca Roman, înnobilat împreună cu cei patru fii, în 1633, apoi preoții Ioan și Onuț (1733) și pr. Nicolae (1763). După 1800, registrele parohiale atestă păstorirea credincioșilor de pr. Ioan Lenghel (tatăl), pr. Ioan Lenghel (fiul) și pr. Nuțu Lenghel 1840-1867 (ginerele pr. Lenghel, care însă a păstrat numele socrului său). Pr. Nuțu Lenghel este cel care a construit biserica satului. Șirul celor care slujeau în fața altarului continuă cu pr. Ioan Florian (1867-1880), pr. Grigore Florian (1880-1904),  pr. Ioan Pop (1905-1957), pr. Longin Cornel (1957-1970), pr. Cornel Hossu (1970 – 1980), pr. Emil Hosu (1980 – 2013), iar din 2013 până în prezent pr. Ioan Bârle.

Cimitirele

Localitatea are două cimitire, unul vechi în jurul bisericii vechi, unde pot fi observate și cruci din secolul al XIX-lea, iar alt cimitir este al cătunului Boiuț.

Activități culturale și filantropice în trecut

Am putea spune că același principiu al statorniciei se răsfrânge și asupra învățătorului Petre Petrișor 1882-1906, care a fost precedat de învățătorii Nicolae Anton și Ioan Pop, iar apoi urmat de învățătorii Nechita Scurtu și Centea, dar și de profesorul de matematică Emil Pop, din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Ca atare, viața religioasă și cea culturală au fost puternic întipărite de prezența personalităților locale, care au înțeles că binele lor este, de fapt, binele comunității pe care o păstoresc sau o educă.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Boiu Mare însumează 606 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Ioan Bârle, cântăreț al bisericii este Moga Marin, paraclisier Sava Gheorghe, iar epitrop Moga Marin.

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, iar credincioșii sunt implicați frecvent în acțiuni filantropice locale și naționale.

Bibliografie

1. Arhivele Episcopiei Ortodoxe Cluj-Napoca, Monografiile localităţilor – 1972.
2. Bunea, Augustin  dr., Statistica românilor din Transilvania în anul 1750, în revista ”Transilvania”, anul XXX, nr. IX, Sibiu, nov. 1901, p. 237 – 292.
3. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
4. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
5. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
6. Giurescu, C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All Educational, 2007.
7. Kálmán, Persián, dr., Kövár krónikája, Nyomása, Kolozvár, 1921.
8. Makkai, Lászlo, Solnok-Doboka megye magyarsaganak pusztulasa a XVII szad elejen, Kolosvar, 1942.
9. Man, Grigore, Biserici de lemn din Maramureş, Ed. Proema, Baia Mare, 2005.
10. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
11. Meteş, Ştefan, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I (1508-1820), Bucureşti, 1921.
12. Moldovan, Andrei, Districtul Chioarului. Perioada de funcţionare şi arhiva creată, în ”Revista Arhivelor”, anul XLVIII, nr. 2, 1971, p. 287 – 299.
13. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986. 
14. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1967.
15. Tagányi, Károly, dr. Réthy, László şi Kádár, Jószef, Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, IV Kötet, Deésen, 1905.
16. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 169 – 213.
17. xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.
18. xxx, Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională – documente 1848-1918, Ediţie îngrijită de Vasile Căpâlneanu, Ioan Sabău, Valeriu Achim, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1981.