
Parohia Ortodoxă Buciumi face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterior aparținând Protopopiatului Baia Mare. Potrivit documentelor, înainte de 1867 aparținea de protopopiatul Șomcutei / Nagy-Somkutiensis până în 1936, când face parte din protopopiatul Chioar până a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Localitatea Buciumi este menţionată documentar pentru prima dată în 1405 prin Conventul din Leles, ce transcria satele aparţinătoare fiilor lui Drag şi Balc şi se pare, potrivit tradiţiei, că numele vine de la instrumentul muzical bucium, ce era folosit de localnici pentru a anunţa diferitele pericole ce se puteau ivi.
În secolul al XVI-lea, potivit Urbariile din 1560 și din 1566, îl are ca voievod pe Dan din Șomcuta. Localitatea a fost donată voievodului Dan de către principele Gheorghe Bathory. În Urbariul din 1603 sunt menționate dările pe care localitatea le oferea curții, adică cetății Chioarului.
Documentele timpului dezvăluie interesul locuitorilor din Buciumi în fața ecourilor Răscoalei lui Horea din 1784, autoritățile încercând să preîntâmpline eventuale revolte, prin citirea patentelor guverniale care intimidau locutitorii. În acest sens preotul Ioan Mădărasu semnează, confirmânt înștiințarea localinicilor.
Sub aspect administrativ, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, localitatea Buciumi aparținea de Cercul de Munte al Districtului Chioar, mai exact de plasa Șomcuta, iar organizarea administrativă din 1861, integrerază satul în plasa Brechez, pentru ca, prin legea din 1876, care desființa Districtul Chioar și recunoștea 16 comitate în arcul Carpatic, localitatea Buciumi să revină comitatului Satu Mare.
Geografic, localitatea este situată în partea sudică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă colinară, având un relief variat și un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.
Vechimea parohiei este consemnată abia din 1700, însă documentele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de districtul Cetatea de Piatră, având biserică ortodoxă pentru cele 68 de familii, se pare că parohia era vacantă, însă consemnează și existența preotului greco-catolic pentru 2 familii. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă, de asemenea, existența locașului de cult.
Actuala biserică din piatră si caramida, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavril, a fost zidită în 1863, apoi au fost adaugate absidele si altarul in anul 1978, însă se pare că a existat o biserică din lemn din care se păstrează piatra altarului cu inscripţia “monumen pris bas ve muta a 1863, reedi 1876”, iar Şemetismele menţionează că localitatea avea şi casă parohială din 1858.
Biserica este construită din cărămidă și piatră, după un plan trilobat cu abside laterale circulare, cu dimensiunile de 26 m x 12,5 m. Absida altarului este semicircular nedecroșat, iar naosul este cu turlă centrală. Pe latura vestică a navei, este amplasată clopotnița cu turnuri angajate, a cărei șarpantă este în formă de coif (piramidală), iar naosul are șarpantă în formă de bulb (în manieră barocă), edificiul fiind acoperit cu tablă. A existat o pictura în stil renascentist, datând din 1975, însă există si patru icoane a căror vechime nu este atestată, sunt pictate pe pânză și se pare, de un pictor de origine săsească.
Incepand cu anul 2016 biserica a intrat intr-un proces de renovare total, s-a refacut instalatia electrica, s-a refacut acoperisul si s-a invelit cu tabla de aluminiu, s-au inlocuit geamurile, in anul 2019 s-a repictat biserica in tehnica tempera-acrilic de catre pictorul bisericesc Sorin Iosub, s-a refacut catapeteasma si s-a pictat registrul de icoanele, s-a reamenajat Sfantul Altar si s-a rezidit Sfanta Masa, s-au inlocuit usile, geamurile, policandrele, s-a renovat exteriorul bisericii.
Astfel in data de 2 august anul mantuirii 2020 s-a tarnosit biserica de catre Preasfintitul Parinte Iustin Episcopul Maramuresului si Satmarului, ocazie cu care Preasfintia Sa a daruit bisericii si cel de al doilea hram Duminica Tuturor Sfintilor.
O altă dovadă a vechimii parohiei, o dezvăluie și colecția de cărți de cult, tipărite cu alfabet chirilic, datând din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, respectiv Cazanie – 1768, Triod – 1771, Octoih – 1802, Minee și Tetraeanghelion – 1805, menționându-se și numele cântăreților Todor Alb și Gheorghe Mărieș, Biblia – 1817 și Apostol – 1861.
Dintre slujitorii bisericii pot fi amintiţi, lacunar, în secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, respectiv în 1566, pr. Lucas Pop, iar în 1733 pr. Petru, în 1784 , pr. Ion Mădărasu având statutul de nemeș, apoi preotul Ioan Indre 1863 – 1887, apoi Iuliu Dragoș 1888 – 1898, Isidor Bob Hangea 1899 – 1914 și Alexandru Lazăr 1916 – 1967, ce a păstorit peste 50 de ani, care s-au dedicat cu râvnă transmiterii valorilor creștin-morale, dar și păstrării credinței străbune. Respectând parcă linia păstoririlor îndelungate în parohie, lista slujitorilor sfântului altar continuă cu pr. Vasile Marius Lazăr (1968 – 1984), pr. Alexandru Bondrea (1984 – 2016), iar din noiembrie 2016 până în prezent pr. Ciprian Coza, protopopul – Protopopiatului Chioar.
Biserica are patru cimitire, un cimitir vechi, unul nou și doua cimitire în cătunul Runcu, la limita cu parohia Vălenii Somcutei, precum si o capela mortuara.
Iar pe tărâmul educației, învățătorii Ilie Bucsai (1867), Teodor Indre (1877 – 1882), probabil fiu sau rudenie cu preotul, Petre Longin (1894), Simeon Boda (1900) și Atanasie Dragoș (1914 – 1934) au completat activitatea preoților, insuflându-le nădejdea conștiinței naționale.
În prezent parohia ortodoxă Buciumi însumează 718 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Ciprian Coza, cântăreț al bisericii este Aurel Bot, parclisier Indre Flaviu, iar epitrop Gheorghe Longin.
Programul slujbelor este unul zilnic, parohia bucurându-se de corul ”Buciumenii Chioarului”, cu o vechime de peste 90 de ani.
Bibliografie