Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Coruia face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994,  anterior aparținând de Protopopiatul Baia Mare. Anterior, din 1867 până în a doua jumătate a secolului a secolului al XX-lea aparținea de protopopiatul Mănăștiului / Kapolnok-Monostorensis /  Mănăștiur.

Atestată documentar pentru prima dată în 1385, când regele Carol al II-lea pentru fidelitate răsplătește pe Dragomir cu moșia de la Coruia,  apoi prin Conventul din Leles din 1405 şi 1424, când satul era conscrisă fiilor lui Drag de către regele Sigismund, pentru ca în secolul al XVI-lea localitatea Coruia să revină voievodului Luca din Remetea, atât în Urbariul din 1560, cât şi-a celui din 1566. 

În perioada districtului regal, unele sate erau specializate în anumite prestații față de Cetatea Chioarului, astfel Coruia avea în răspundere creșterea și dresarea șoimilor de vânătoare pentru cetate, fiind privilegii colective.

Încă din anul atestării, Coruia aparținea de domeniul Cetății de Piatră, în cadrul comitatului Solnocul de Mijloc, apoi din anul 1560 de districtul autonom Chioar, pentru ca în a două jumătate a secolului al XIX-lea, potrivit legii din 1876, care desființa Districtul Chioar și recunoaștea doar 16 comitate în arcul Carpatic, localitatea să revină comitatului Satu Mare.

În decursul istoriei acestuia, se ştie că-n secolul al XVIII-lea satul a fost făcut danie familiei Ver, iar în preajma anului 1900 îl avea ca proprietar pe Orban Andor. 

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea sudică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă colinară, hotarul acesteia fiind brăzdat de cursul râului Lăpuș, având un relief variat și un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Istoricul vieții religioase poate fi dezvăluit, atât de existența bisericii, cât și de consemnările conscripțiilor. Dacă pentru perioada de început informațiile sunt aproape inexistente, intuind că românii păstrau credința strămășească, probabil, intrând sub jusrisdicția Episcopiei Vadului, secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de districtul Cetatea de Piatră, având biserică și doi preoți greco-catolici pentru cele 12 familii de această confesiune, însă în sat era și preot ortodox pentru 80 de familii de această confesiune. Iar Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

În privinţa bisericii vechi din stejar, ce se crede că este mai veche de secolul al XVII-lea, atât prin inscripţiile din biserică, pe stâlpul din partea dreaptă, care susține prispa bisericii în chirilică este consemnat anul 1444, cât şi-a informaţiilor tradiţiei, suntem îndreptăţiţi să susţinem această idee, având în vedere şi hramul acesteia “Zămislirea Sfântei Ana” (în data de 9 decembrie), patronim  ce nu se mai găseşte în Chioar. În sprijinul acestei teorii, edificator este articolul lui Traian Ursu, care prelucrează înformaţiile primite de la Teodor Mare, fost învăţător şi director al şcolii din localitate, ce a consemnat toată tradiţia locului.

Despre actuala biserică veche, se ştie că iniţial a fost a iobagilor şi a fost construită pe locul “Lău sub huciul diacului”, în sat existând şi-o biserică degradată şi neîngrijită a nemeşilor, ce s-a prăbuşit. Odată cu mutarea locaşului, cele două comunităţi s-au contopit, chiar dacă în biserică fiecare stare socială avea un loc bine stabilit.

Cu toate că nu se poate stabili datarea exactă a acestei biserici vechi, ipotezele abordate sunt variate, pornindu-se de la o primă așezare pe valea Lăului, prin jurul anului 1500. Cert este că, se poate vorbi despre o “viaţă” a bisericii din lemn, viaţă ce marchează legătura spirituală cu existenţa ţărănească. Astfel, de pe locul iniţial “sub huciul diacului”, biserica va fi mutată pe locul numit “Pinder”, prin 1791, potrivit inscripţiei cu litere chirilice de pe crucea greacă a arcadei, iar apoi a fost strămutată pe locul “Cimitir”, fiind aşezată pe temelie de piatră de carieră, ridicată la înălţime destul de mare deasupra solului. Probabil aşa se explică alte două inscripţii: una deasupra arcadei centrale a prispei “anul d M 1791 noevrie 11 sau rădicat Fărcaş Ianoş tămârman” şi alta de pe grindă “la anul 1794 sau făcut biserica aceasta prin Farcaş”.  Anul ultimei mutări din 1794, respectiv în “Cimitir”, este confirmat şi de consemnarea în chirilică de pe o carte de cult, făcută în 1830, când s-a schimbat şindrila “… Pătran Ioan pentru 120 de zolţi din băncuţe”. 

Unele documente consemnează, însă, că biserica poate fi datată din 1804, acesta se pare că este anul unei importante renovări, moment când s-a și pictat biserica într-o factură bizantină, pe pânză de casă la mănăstirea din Moisei.

Cu toate aceste strămutări, biserica şi-a păstrat forma iniţială cu planimetria dreptunghiulară şi asamblată din bârne în sistem “blockbau”, având pridvorul pe latura vestică a clădirii, care permite intrarea în tindă şi apoi în navă, unitate evidenţiată de o deschizătură ce se sprijină pe stâlpi masivi din bârne.

Biserica este construită din lemn de stejar pe fundație de piatră goală, după un plan de tip navă, cu dimensiunile de 14m x 8m și înălțimea de 8 m. Absida altarului este semicirculară, la fel ca și bolta naosului. Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de coif, acoperită fiind  cu draniță. Pe stâlpii exteriori pot fi identificate ornamente dacice, se pare,  specifice tribului boilor.  Este singura biserică de lemn din district care are contraforți.

Remarcabil este pridvorul prin masivitatea stâlpilor de susţinere, iar turnul-clopotniţă înălţat în două trepte este prevăzut cu o galerie de arcade modelate. Interiorul este pardosit cu lespezi dreptunghiulare din piatră, iar pictura grav deteriorată datează din 1807, consemnată fiind pe o grindă de susţinere a cafasului. Se pot totuşi identifica pe semibolta naosului chipurile evangheliştilor îmbrăcaţi în mantii lungi colorate ce identifică simboluri ale iilor româneşti. Chiar dacă pictura iconostasului este ştearsă în totalitate, impresionante sunt uşile împărăteşti, ce au Roata Vieţii cu douăsprezece raze, care simbolizează lunile anului, având în centru Sfântul Duh. De asemenea, în colecţia bisericii se regăsesc icoane precum Chipul lui Iisus de pe marama Veronicăi sau Feciara Maria şi Pruncu. Iar în ţinţirimul bisericii, “masa moşilor” sau “masa pomenelor” ilustrează spiritualitatea localnicilor, care ştiu să păstreze vie imaginea străbunilor, dar şi credinţa vieţii de apoi.

Actualmente biserica veche este monument istoric – grupa A în lista monumentelor istorice, între 2008 – 2009 locașul a fost restaurat și apoi resfințit în data de 12 decembrie 2010 de Preasfintitul Parinte  Iustin Sigheteanul, arhiereu vicar al  Episcopiei Maramureșului și Sătmarului.

În partea de Răsărit a cimitirului din jurul Bisericii Monument istoric, se află un stejar,  care are o grosime impresionantă: cinci bărbați trebuie să-și întindă brațele în jurul lui, ca să îl poată cuprinde. Acest stejar este Monument al naturii,  înregistrat la Ocolul Silvic Baia Sprie.

Construcția actualei biserici a început în 1982, turnându-se fundația și stâlpii, însă lucrările au fost întrerupte prin plecarea preotului Liviu Bob. În 1987 a fost primită autorizația pentru continuarea lucrărilor de construcție, sub păstorirea parohului Indrei Buda, finalizarea acestora fiind în 1989. Între 1993 – 1996 a fost împodobită cu pictură în tehnica frescă de către pictorii Gabriel Dogarascu din București și Nicolae Scheriuc din Crăciunești – Maramureș. Astfel, în 1997, locașul, având hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost sfințit de către Preasfintitul Parinte Justinian Chira, episcop al Maramureșului și Sătmarului.

Biserica este construită din cărămidă după un plan triconc cu abside laterale poligonale, cu dimensiunile de 26m x 14 m. Absida altarului este poligonal decroșat, iar naosul este acoperit cu o boltă cu turlă centrală. Pe latura vestică a navei, este amplasată clopotnița cu turnuri laterale, a cărei șarpantă este în formă de coif, acoperită cu tablă.

Dacă ar fi să identificăm un „responsabil” pentru simbolul profund al acestei biserici, l-am putea găsi în prezența preotului, ce a știut să stabilească acea conexiune dintre lumea materială tentantă a nemeșilor și păstrarea credinței străbune reprezentative pentru iobagi. Încă de la începutul secolului al XVII-lea documentele atestă sporadic nominal slujitorii sfintelor altare, respectiv pr. Luca Muja (1609), familia sa fiind înnobilată pentru meritele sale, cu moșia Coruia, pr. Ioan Moja (1680), ce a urmat cursurile școlii de pe lângă mănăstirea din Vălenii Șomcutei, apoi în secolul al XVIII-lea, preoții neuniți Andrei, Grigore, Nikita și pr. unit Luca (1733) și preoții Ursu și Luca (1762). 

Un preot remarcabil al comunității, ce avea și rol de dascăl fiindcă postul era vacant, poate chiar un fiu al locului, a fost Nicolae Pop 1864– 1896, succedat de pr. Iuliu Lemény 1900, pr. Grigore Pop 1906, pr. Alexandru Marica 1914-1924, pr. Iosif Nemeș 1925 – 1928, pr. Alexandru Câmpean, și pr. Ioan Gălatuș, pr. Ioan Pintea, pr. Gheorghe Onisim, pr.  Liviu Bob (1970 – 1982), pr. Indrei Buda (1983 – 2000), iar din mai anul 2000 până în prezent pr. Augustin Homorodan.

Cimitirele

Localitatea are trei cimitire, unul în jurul bisericii vechi, unde pot fi văzute cruci din secolul al XIX-lea, dar și o troiță veche, în fața bisericii din 1861, ce a fost restaurată în 2010. Iar celelalte două cimitire sunt situate la ieșirile din sat, unul spre Chechiș, iar altul spre Curtuiușu Mic.

Activități culturale și filantropice în trecut

Din secolul al XVIII-lea, poate fi remarcată preocuparea autorităților imperiale, nu doar a forurilor religioase, ci și pentru organizarea școlilor, în localitate desfășurându-și activitatea dascălul Ștefan Devin (1779 – 1785). Exemplul acestuia a fost continuat de alți învățători, ce au dezvăluit copiilor lumea cunoașterii, iar locuitorilor ideea emancipării, precum Nechita Dumitru, Ioan Vaida, Vasile Miholca, Ioan Larie și educatoarea Ana L. Hossu.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Coruia însumează 766 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Augustin Homorodan, cântăreț al bisericii este Ciprian Pop, paraclisier Cîmpan  Alexandru, iar epitrop Nicolae Trif.

Programul slujbelor este unul zilnic, activitatea corului, condus de învățătorul Mircea Mare, susține inițiativele preotului, fie prin activități filantropice, fie prin pelerinaje ce implică întreaga comunitate.

Bibliografie

1. Arhivele Episcopiei Ortodoxe Cluj-Napoca, Monografiile localităţilor – 1972.
2. Borovszky Samu, Szatmár vármegye, Budapest, 1908.
3. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
4. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
5. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
6. Giurescu, C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All Educational, 2007.
7. Hossu, Valer, Nobilimea Chioarului, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2003.
8. Hossu-Longin, Francisc, Amintiri din viaţa mea, Cluj-Napoca, 1975.
9. Kálmán, Persián, dr., Kövár krónikája, Nyomása, Kolozvár, 1921.
10. Makkai, Lászlo, Solnok-Doboka megye magyarsaganak pusztulasa a XVII szad elejen, Kolosvar, 1942.
11. Man, Grigore, Biserici de lemn din Maramureş, Ed. Proema, Baia Mare, 2005.
12. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
13. Meteş, Ştefan, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I (1508-1820), Bucureşti, 1921.
14. Mike, S.,  Collectio genealogica nobilitatis Transilvanicae, la Biblioteca Academiei Cluj-Napoca, Mss. M.S. 23/2.
15. Moldovan, Andrei, Districtul Chioarului. Perioada de funcţionare şi arhiva creată, în ”Revista Arhivelor”, anul XLVIII, nr. 2, 1971, p. 287 – 299.
16. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986. 
17. Prodan, David, Iobăgia în Transilvania, în secolul al XVI-lea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, vol. II, 1968.
18. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1967.
19. Şainelic, Sabin, Arhitectura bisericilor de lemn din Ţara Chioarului, în ”Marmaţia”, vol. II, Baia Mare, 1971.
20. Tagányi, Károly, dr. Réthy, László şi Kádár, Jószef, Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, IV Kötet, Deésen, 1905.
21. Ursu, Traian, Biserica din lemn din Coruia, comuna Săcălăşeni, în ”Pro Unione”, anul VII, nr. 1-2, iunie 2004, p. 111 – 115.
22. Vătăşianu, Virgil, Contribuţie la studiul tipologiei bisericilor de lemn din ţările române, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, II, 1960, p. 24 – 35.
23. xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.