Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Finteușu Mic face parte  din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterior aparținând Protopopiatului Baia Mare. Dar până în 1876 aparținea de Protopopiatul Șomcutei / Nagy-Somkutiensis, iar apoi din 1877 până la 1936  de Protopopiatul Nireșului / Nagy-Nyiresiensis, pentru ca până în a doua jumătate a secolului al XX-lea să faca parte din Protopopiatul Chioar.

Prima menționare a satului, consemnând comunitatea locală Keykusuend din neamul Cuplon,  este din 1231, când se precizează că “pădurile Finteuşului, Chechişului, Ardudului şi Sălajului” sunt donate (sub structura daniei) comitelui Toma al Sătmarului ca recompensă pentru loialitatea şi ajutorul dat regelui maghiar Andrei, în luptele cu bulgaro-vlahii. 

Conventul din Leles 1405 atribuie  localitatea voievozilor maramureșeni, respectiv lui Balc și Drag,  însă la conscripţia din 1424 a aceluiaşi Convect din Leles, revine fiilor lui Sandrin, iar din secolul al XVI-lea, prin Urbariile din 1560 şi 1566, este proprietatea voievodului Dan Butean din Șomcuta.

Ca atare, satul a aparținut de Districtul Cetatea de Piatră, iar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a intrat în componența plășii Șomcuta a acestui district, până la noua împărțire administrativ teritorială din 1876, când satele Districtului Chioar au fost distribuite între comitatul Satu Mare și Solnok-Dobâca, iar Finteușu Mic a făcut parte din comitatul Satu Mare.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea sudică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă de șes, mai exact lunca Sofălăului, având un relief variat și un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Dovadă a vieții religioase este consemnarea în Urbariul din 1719, a faptului că preotul a transformat pământul arendat de la Fisc în sesie bisericească pentru a fi scutit de dijmă și alte dări. De asemenea, pe o filă a unui Triod chirilic din 1747, tipărit la București de către preotul Stroia Iacovici, este menționat numele localității. Însă, informații exacte despre organizarea religioasă oferă Conscripția din 1760 – 1762, realizată nu pe protopopiate, ci pe comitate, de Cancelaria aulică, dezvăluind că localitatea avea biserică, preot ortodox pentru 39 de familii ortodoxe, dar și alți doi preoți greco-catolici pentru 4 familii de această confesiune . Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Actuala biserică, din piatră, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Construirea bisericii a început în anul 1898, prin donarea averii credinciosului Ion Ștefan și-a soției lui Maria, ce a presupus și locul bisericii și-a casei parohiale, fiind, de fapt, ctitorii locașului. Lucrările au fost finalizate în anul 1908 când s-a sfințit biserica. Însă, se știe că vechimea bisericii din lemn se leagă de anul 1700 și poate chiar mai înainte, respectiv secolul al XVI-lea, potrivit tradiției. O mărturie a bisericii vechi este o piatră din altarul acesteia în țințirimul localității. Această biserică veche a permis statornicia credinței, iar imaginea deteriorată a acesteia a determinat implicarea activă a credincioșilor.

Locașul de cult, cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a fost construit în timpul păstoriei preotului Alexandru Petre 1894 – 1919 și probabil legătura cu acest spațiu, experiența și înțelepciunea acestuia au fost coordonatele ce au determinat ridicarea noului locaș.

Biserica este construită din cărămidă și piatră, după un plan sală, cu extindere, cu dimensiunile de 28 m x 10 m. Absida altarului este poligonal nedecroșat, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară.

Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță adosat, a cărei șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu tablă. Cu toate că pictura este considerată veche datând din anii 1987- 1988, trebuie precizat că picturile din pânză de pe iconostas sunt și mai vechi, adică sunt păstrate din vechiul iconostas din perioada construcției.  În 1989 a fost resfințită, sub păstorirea preotului Georgiu Augustin. 

Renovările ulterioare, respectiv interior, iconostas, altar, lambriuri, încălzire și exterior, sub coordonarea preotului paroh Ioan Vele, au favorizat resfințirea bisericci în anul 2008, de către P.reasfintitul Parinte  Justinian Chira,  episcopul Maramureșului și Sătmarului. 

Biserica este dotată cu trei clopote, unul fiind donat de contele Pal Teleky, iar un alt clopot a fost sfințit ”pentru vreme rea”.

Șirul slujitorilor sfintului altar începe cu atestarea preoțiilor Filip și Nistor (1733) și continuă cu pr. Ioan Cardoș, decedat în 1868, pr. Ioan Dragoș 1868 – 1882, pr. Alexandru Petre 1894 – 1919, pr. Iustin Petre 1925 – 1936, pr. Ioan Petruș, pr. Avram Romulus, pr. Vasile Chira, pr. Georgiu Augustin, iar din ziua de Sânziene (24 iunie) a anului 1992 pr.  Ioan Vele  până în prezent.

Cimitirele

Localitatea are două cimitire, un țințirim și un cimitir funcțional.

Activități culturale și filantropice în trecut

Pe lângă rolul preotului în păstrarea conștiinței naționale, activitatea dascălilor și a cantorilor, a fost reprezentativă, fiindcă aceștia au insuflat copiilor dorința de emancipare. Se remarcă activitatea învățătorilor Mihail Catu 1867, Ioan Merlasiu 1877-1906, Ioan Belbe 1906-1909, probabil un fiu școlit al cantorului Vasile Belbe, și nu în ultimul rând, învățătorul și cantorul Iustin Kerekes.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Finteușu Mic însumează 680 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Ioan Vele, cântăreț al bisericii este Ioan Varga Bretan, parclisier Ilie Gaie, iar epitrop Gheorghe Voicu.

Programul slujbelor este unul zilnic, credincioșii fiind activ implicați în viața bisericii, atât în activitățile filantropice, cât mai ales culturale, remarcându-se concertele corului bisericesc coordonat de Firuța Vele, completat de corul de copii îndrumat de preotul paroh Ioan Vele, în special la concertul de Crăciun.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
4. Giurescu, C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II şi III, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All Educational, 2007.
5. Makkai, Lászlo, Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVIII század elején, Kolozsvár, 1942.
6. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
7. Meteş, Ştefan, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I (1508-1820), Bucureşti, 1921.
8. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1968.
9. Tagányi, Károly, dr. Réthy, László şi Kádár, Jószef, Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, VII. Kötet, Deésen, 1905.
10. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 169 – 213.

xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.