Paroh
Pr. Marian Panici
Data nașterii: 26.12.1967
Telefon: 0745593520
E-mail: carmen_panici@yahoo.com
Parohia Ortodoxă Valea Chioarului face parte integrantă din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterior aparținând Protopopiatului Baia Mare. Potrivit documentelor, înainte de 1867 aparținea de protopopiatul Șomcutei / Nagy-Somkutiensis până în 1936, când face parte din protopopiatul Chioar până a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Prima atestare datează din anul 1405, Conventul din Leles, când satul este cunoscut cu numele de Gawra, deşi existenţa vieţii pe aceste meleaguri este confirmată cu mult înainte, din Neolitic (1700 î. Hr.) şi Epoca Bronzului (800 î. Hr.), prin obiectele găsite în urma sapăturilor arheologice. Această veche denumire a satului provine de la modul în care se intra în sat dinspre Mesteacăn – printr-o gaură în piatră, iar denumirea actuală face referire la cetatea căreia aparţinea satul.
Intrat apoi în proprietatea familiei Dragffi, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar şi-n cel următor, până în anul 1555, când se stinge această familie de conducători autohtoni, localitatea va avea stăpânire maghiară, chiar dacă concret va aparţine de voievodatul lui Trifu. Aceasta îşi va exercita puterile multe secole cerând daruri şi dijme care făceau de-a dreptul imposibilă viaţa românilor. Aşa o va cunoaşte şi Mihai Viteazu care în 1600 trece prin Valea Chioarului urmărit de generalul Basta. În ciuda condiţiilor grele de viaţă şi a unui număr infim de locuitori (15 supuşi şi un libertin în 1603, deci cam 16 familii), de-a lungul timpului satul reuşeşte să se dezvolte şi să ţină piept autorităţilor. Pe la 1700, în încercarea de a scăpa de iobăgie, haiducul Pintea Grigore găseşte aici o ascunzătoare sigură în locul numit ”la casa Pint’ii”. Revoluţia de la 1848 a lăsat urme adânc înfipte în conştiinţă, fiindcă doi dintre săteni, Costin Gheorghe şi Costin Grigore, au fost spânzuraţi pe „acasta” (spânzurători) din dealul Mesteacănului, iar satul a fost ars în întregime.
Ca atare, satul a aparținut de Districtul Cetatea de Piatră, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a intrat în componența plășii Mireșu Mare a acestui district, pentru ca de la sfârșitul secolului al XVIII-lea să aibă ca reședință a unității adinistrative Șomcuta Mare, până la noua împărțire administrativ teritorială din 1876, când satele Districtului Chioar au fost distribuite între comitatul Satu Mare și Solnok-Dobâca, iar localitatea Valea Chioarului a făcut parte din comitatul Satu Mare.
Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea sud-vestică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă colinară, având un relief variat și un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană. Pe teritoriul satului se află un zăcământ important de bentonit. Corpul de riodacit bentonitizat se extinde pe circa 1 km, între versantul stâng al Pârâului Untului (la nord) până în Valea Olăriței (la sud).
Cu toate că documente concrete pentru atestarea bisericii au fost descoperite doar din secolul al XVIII-lea, cunoașterea nominală a unor preoți încă din secolul anterior, dezvăluie vechimea și continuitatea vieții religioase în această localitate.
Potrivit Conscripției din 1760 – 1762, descoperim că în localitate exista biserică și preot ortodox pentru cele 64 de familii. Situația este confirmată și de Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestând existența locașului de cult.
Despre biserica veche a localității, documentele parohiale menționează că aparține secolului al XVII-lea, chiar dacă unele documente istorice consemnează anul 1849, iar altele 1852, edificiul fiind adus din localitatea Recea, probabil acești ani se raportează la anul strămutării.
Bisericuța a fost închinată Sfântului Nicolae și păstrează un vechi iconostas sculptat în coloane, arcade și medalioane cu vrejuri împletite.
Biserica este construită din lemn, ce este tencuit, după un plan de tip sală, cu dimensiunile de 15 m x 6 m, pridvorul fiind adăugat din cărămidă abia în 1970. Absida altarului este semicirculară nedecroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura estică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu draniță. Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv în 1882, bisericuța a fost pictată în timpul preotului Merlaș, se pare de zugravul cunoscut al zonei, Ștefan din Fișești (Șișești). Ca o dovadă a ecumenismului, pe latura nordică a naosului sunt pictați patriarhii alături de papă.
Construirea actualei biserici a început în 1984, sub coordonarea pr. Alexandru Buteanu, însă întâmpinând diferite greutăți, în special amenzi din partea autorităților, edificiul, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, a fost sfințit abia în 4 septembrie 1994, de către Preasfintitul Parinte Justinian Chira, episcop al Maramureșului și Sătmarului. Pe parcursul timpului, au fost făcute diferite lucrări, reprezentative fiind refacerea acoperișului și a exteriorului locașului de cult, în anul 2011.
Biserica a fost construită din cărămidă, după un plan de tip triconc, cu dimensiunile 24 x 12 m. Absida altarului este poligonal decroșată, naosul fiind acoperit cu turlă centrală. Iar pe latura vestică a navei, sunt amplasate turnurile-clopotniță angajate, a căror șarpantă este în formă de coif (piramidală), acoperită cu tablă zincată. Edificiul a fost pictat între 1991 – 1994 de către pictorul Traian Petrescu.
Ca de altfel în toate comunităţile româneşti, doi factori au stat la luminarea poporului, unul regăsit în biserică şi altul în tinda acesteia, respectiv dascălul. Primul preot cunoscut cu numele este popa Ioan, în 1719, apoi preoții neuniți Ioan și Petru (1733), pr. Ștefan Borbeli (1762), pr. Theodor cel tânăr, dintr-un document din 1784, apelativul dezvăluie vechimea parohiei, sfidând cenușa din 1848, ce a făcut scrum satul. După a doua jumătate a secolului al XIX-lea, preotul, care şi-a legat destinele, probabil, cel mai mult de această comunitate a fost George Merlaş, ce a păstorit sufletele credincişilor mai bine de douăzeci de ani, aproximativ între 1864 – 1887, urmat fiind de pr. Petru Petrişor, pr. Ioan Hossu, pr. Vasile Indrean (1901 – 1912) şi pr. Alexandru Pocol, căruia îi revenia şi rolul de învăţător, fiindcă acesta lipsea din sat. Semnificativă este şi implicarea cantorilor – Lazăr Costin (1867-1877), Teodor Butean (1882 – 1906), Ioana Sima (1914) – care ilustrau legătura dintre lumea ierarhică, redată prin preoţi, şi spiritualitatea credincioşilor. Lista slujitorilor altarelor continuă cu pr. George Costin 1930, pr. Alexandru Ardelean (1951), potos Nicolae Ghindea (1952), pr. Adrian Lupan (1952 – 1953), pr. Alexandru Sănculeascu (1953 – 1958), protos Teofan Mătăsaru (1958 -1959), pr. Liviu Tit Lazăr (1960 – 1981), pr. Alexandru Buteanu (1981 – 2001), iar din 2001 până în prezent pr. Marian Panici.
Parohia are un cimitir, însă în localitate existând și un cimitir familial.
Iar de cealaltă parte a întreginii emancipării, însă complementară preoţilor, erau dascălii satului – Ioan Popovici, Teodor Dragoş, Laurenţiu Chifor, George Costin şi George Nemeş – care transferau bruma de învăţătură spre minţile celor tineri, determinând, astfel, demnitatea unei naţii.
În prezent parohia ortodoxă Valea Chioarului însumează 539 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Marian Panici, cântăreț al bisericii este Marius Blaga, parclisier Darian Marieș, iar muzeograf Bombonica Costin, epitrop Vasile Lupșe.
Programul slujbelor este unul zilnic, parohia fiind implicată în diferite activități filantropice, dar mai ales în programele dedicate copiilor pentru a le dezvolta responsabilitatea credinței, dar și a culturii pe care o reprezentă. Un moment reprezentativ, ce dezvăluie recunoașterea valorilor străbune, este concertul de colinde, desfășurat anual, la care participă, atât grupuri consacrate, cât și micii colindători.
Bibliografie
