Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Vărai face parte  integrantă din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterior aparținând Protopopiatului Baia Mare. Până în 1876 aparținea de protopopiatul Ciocmanului / Csokmányensis, iar din 1877 până în 1936 de protopopiatul Șomcutei / Nagy-Somkutiensis, pentru ca apoi să facă parte din protopopiatul Chioar până în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Atestată documentar ca domeniu al Cetății de Piatră, prin Conventul de la Leles din 1405, când regele Sigismund confirmă proprietatea fiilor voievozilor maramureșeni, apoi în 1424, același Convent o atribuie fiilor lui Sandrin, Ioan și Vasile, pentru ca în secolul al XVI-lea prin Urbariile din 1560 și 1566, localitatea să îl aibă ca stăpân pe voievodul local Trifu, pentru ca în 1599 să ajungă în proprietatea lui Mihai Viteazul, fapt cu care localnicii se mândresc. Din  1608, devine proprietatea voievodului Ioan Chiș din Vărai, ce pottrivit diplomei de nobil a primit și satul Șoimușeni.

Ca atare, satul a aparținut de Districtul Cetatea de Piatră, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a intrat în componența plășii Șoimușeni a acestui district, până la noua împărțire administrativ-teritorială din 1876, când satele Districtului Chioar au fost distribuite între comitatul Satu Mare și Solnok-Dobâca, iar localitatea Vărai a făcut parte din comitatul Satu Mare.

Un erou al Revoluției de la 1848, a fost Ion Chiș  din Vărai, ce a fost condamnat la moarte prin tribunalele de sânge, prin spânzurare, la hotarul satului Mesteacăn, de către ingurgenții maghiari, dup confruntările din zonă dintre răsculaţi chioreni, conduși de Atanasie Moţ Dâmbu, şi armata maiorului Katona.

Geografic, localitatea este situată în partea de sud sud-vest a Depresiunii Baia Mare, având un relief variat, văi și dealuri (a căror altitudine medie este de 380 – 400 m), relieful fiind cunoscut sub denumirea ”platoul calcaros Purcăreț” – Boiu Mare, dar și un contur răsfirat,  bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Vechimea parohiei este pusă în valoare și de biserica din lemn. Potrivit inciziei de pe un grilaj de fier forjat de pe fereasta de pe latura de nord a navei „Talpoș Ananie 1846”, acest an este  consemnat și în Șematisme, însă în documentele parohiale este precizat că edificiul a fost construit între 1842 și 1846. Însă există informații care menționează că biserica a fost ridicată, pe un loc donat de o familie Balmoș, pe la 1571. Acest an poate fi luat în considerare, fiindcă biserica are și un clopot vechi, consemnând în grafie slavonă, tot anul 1571.

Încă de la început trebuie precizat că vechimea bisericii este dată și de respectarea metodelor tradiționale ale lemnarilor de îmbinare și fixare a bârnelor, șarpantei și-a șindrilelor, fără a folosi elemente de proveniență orășenească.

Ca atare, existența bisericii dezvăluie pastrarea credinței străbune ortodoxe, chiar dacă documentele istorice aproape lipsesc. Însă, încă de  la începutul secolului al XVIII-lea, respectiv Conscripția din 1733 oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, iar Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de districtul Cetatea de Piatră, având biserică și preot pentru cele 56 de familii. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Biserica este construită din lemn, după un plan tip sală sau navă, cu dimensiunile de 18 m x 8 m. Absida altarului este poligonal nedecroșată, iar bolta naosului este semicirculară. Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de coif (piramidală), acoperită cu draniță. Pridvorul de 3 m a fost atașat după vreo 100 de ani.

Locașul este situat pe o colină, în mijlocul cimitirului, se remarcă prin pridvorul cu portic pe latura de vest a clădirii, prevăzut cu o șarpantă peste care se înalță un turnuleț cu un foișor înfundat. Un aspect deosebit este că porticul protejează pridvorul ce surprinde pe fațadă scene ample, reprezentative, privind păcatul strămoșesc, izgonirea din Rai, dar și imaginea Arhanghelilor, protectorii comunității. Se pare că biserica a fost pictată pe pânză, însă odată cu renovările interioare și exterioare din 1991, sub păstorirea preotului Mercas Alexandru când a fost, refăcută și pictura, în stil neobizantin, de către pictorul Nicolae Andronaș, lucrare finalizată în 1995. Pe vremea pastoriri pr.Leordean Vasile a fost facut noul iconostas.

În 1997, biserica închinată Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a fost sfințită de P.S. Casian Crăciun,  arhiepiscop al Dunării de Jos.

În curtea bisericii, a fost ridicat un altar de vară, dar și un muzeu si o capela din lemn, care, pe lângă diferitele obiecte de cult vechi, precum cădelnițe, cruci, sfeșnice și un potir din 1918, conține și o importantă colecție de cărți vechi, un Octoih mic, în chirilică, din 1726, Triod din 1800 și altul din 1826, Mineu – 1815, Octoih – 1827, Tetraevanghelie – 1862, Evanghelii din 1826 și 1900, dar și un Apostol tipărit la Blaj în 1911.

Din șirul preoților ce au insuflat valorile creștine și etice pot fi amintiți: pr. Lupu Prodan în 1867, pr. Vasile Carsai 1877-1894, pr. Ioan Andreica 1900-1908, pr. Ioan Chișu (1909 – 1925) , pr. Felician Marica 1930, pr. Vasile Ghețe, pr. Gheorghe Pop (1940 – 1981), pr. Alexandru Mercaș (1981 – 2011), pr. Vasile Leordean (2011 – 2014), iar din 2014 până în prezent pr. Andrei Cucu.

Cimitirele

Localitatea are două cimitire funcționale.

Activități culturale și filantropice în trecut

Însă pe ogorul culturii, activitatea acestora va fi susținută de cea a dascălilor, care vor accentua ideea unității naționale și cea a emancipării: Atanasie Vasilichi, Ioan Rațiu, Vasile Gheț, Teodor Ile, Anhediu Chifor și Gabriel Balmoș. Atunci când învățătorul nu este menționat în documente, putem ușor presupune că rolul său revenea preotului, întrucât în sat școala confesională este consemnată de prin 1823, încât ar fi absurd să credem că în jurul anului 1914, școlarii să fie lipsiți de învățătură.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Vărai însumează 260 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Andrei Cucu, cântăreț al bisericii este Marian Pop, parclisier claudiu Ghețe, muzeograf Nelu Vescan, iar epitrop Pop Aurel.

Programul slujbelor este unul zilnic, preotul implicând tineretul în diferite activități culturale și încerând să redea viață acelor activități tradiționale – danțul la șură și claca femeilor care scălmânau pene. De asemenea, fiii satului se implică în activitățile religioase și culturale, păstrând, astfel, legătura cu plaiurile natale.

Bibliografie

• Arhivele Episcopiei Ortodoxe Cluj-Napoca, Monografiile localităţilor – 1972.
• ArhiveleStatului Cluj-Napoca, Fond DistrictulChioar.

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
4. Giurescu, C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All Educational, 2007.
5. Kálmán, Persián, dr., Kövár krónikája, Nyomása, Kolozvár, 1921.
6. Makkai, Lászlo, Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVIII század elején, Kolozsvár, 1942.
7. Man, Grigore, Biserici de lemn din Maramureş, Ed. Proema, Baia Mare, 2005.
8. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş pânăîn Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
9. Meteş, Ştefan,Viaţaagrară, economică a românilordin Ardeal şiUngaria, vol. I (1508-1820), Bucureşti, 1921.
10. Moldovan, Andrei, Districtul Chioarului. Perioada de funcţionare şi arhiva creată, în ”Revista Arhivelor”, anul XLVIII, nr. 2, 1971, p. 287 – 299.
11. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986. 
12. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968.
13. Şainelic, Sabin, Arhitectura bisericilor de lemn din Ţara Chioarului, în ”Marmaţia”, vol. II, Baia Mare, 1971.
14. Tagányi, Károly, dr. Réthy, László şi Kádár, Jószef, Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, VII Kötet, Deésen, 1905.
15. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 169 – 213.
16. Vătăşianu, Virgil, Contribuţie la studiul tipologiei bisericilor de lemn din ţările române, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, II, 1960, p. 24 – 35.

xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.