Istoricul Parohiei

Așezat la confluența câmpiei lerurilor cu dealurile line ale Tășnadului, străbătut de râul Santău, satul Valea Morii își întinde proprietatea pe o suprafață de aproximativ 400 hectare, învecindu-se cu orașul Tășnad la est, a cărui suburbie a fost în mai multe rânduri, la vest se învecinează cu comuna Santău, la nord cu satul Silvaș de care a aparținut  ca Parohie Ortodoxă iar la sud-est cu satul Tășnadul – Nou altă suburbia a orașului Tășnad.

Din datele care au ajuns până la noi, satul a luat ființă în anul 1759, când au fost mutați aici câteva familii de iobagi pentru paza morii.Aici s-a construit o moară care funcționa pe apă și a aparținut familiei nobiliare Banfy de unde și numele localității ”Moara Banfy”.La această moară au fost aduși patru morari, unul numindu-se Alb sau Albu, doi frați cu numele de Onac și încă unul al cărui nume nu se cunoaște.Aceștia au venit de prin părțile Albacului, din Țara Moților, unde mai funcționau asemenea mori de apă la aceea dată.Tot în perioada de formare a satului s-a stabilit aici și o familie cu numele Călin, veniți din părțile Careiului, respectiv Comuna Sanislău, aceste familii fiind sămădăi al multor turme de porci, care erau păstorite în transhumanță, de prin părțile Careiului până în zonele de dealuri împădurite ale Cehalului, Cehăluțului, Săcășenilor sau chiar mai departe, turme aparținând unui grof maghiar care locuia la Budapesta.

Această familie de mocani, odată stabilită aici, sub presiunile conducerii maghiare și-a schimbat numele și prin înrudire cu familiile morarilor s-a creat nucleul satului, Moara Banfy. Deși cu nume maghiar, satul avea locuitorii în integralitate de origine românească la aceea vreme. În 1847 numărul locuitorilor acestei localități a ajuns la 253 de locuitori.

Datorită condițiilor locale bune și hărniciei locuitorilor, satul a început să prospere, ceea ce a dus la construirea unei Biserici și a unei Școli proprii.

Nu se știe cu exactitate data la care s-a construit prima Biserică, dar bătrânii satului relatează din spusele părinților și a bunicilor lor că pe la mijlocul secolului al XIX – lea, anul 1882, a fost adusă o biserică de lemn, construită probabil în zona Maramureșului, biserică adusă cu multă trudă și cheltuială, pe o platformă uriașă trasă de mai multe perechi de  boi și că înaintea acestei biserici ar fi existat un loc de rugăciune care ar fi devenit neîncăpător.Biserica a fost de rit ortodox, dar din nefericire în urma unui regretabil accident aceasta a ars în întregime și ca o minune, pe locul unde fusese altarul a scăpat neatinsă de flăcări o evanghelie legată în piele, scrisă în limba română cu litere chirilice.Această Evanghelie a fost înstrăinată de către Preotul Saitos și probabil se află la muzeul din orașul Satu Mare, județul Satu Mare.Grafia chirilă ne indică prezența cultului ortodox pe aceste meleaguri la aceea dată.

Pe locul vechii biserici de lemn care a ars, în ultimii ani ai secolului XIX și începutul secolului XX s-a construit actuala biserică din piatră și cărămidă.Primul preot care a oficiat în această Biserică Sfânta Liturghie și sub îndrumarea căruia s-a construit a fost preotul Patriciu Lobonțiu, apoi este menționat preotul Galea Nicolae, construcția Bisericii fiind începută în anul 1886, cu hramul “ Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” .De menționat este faptul că datorită condițiilor de la ceea vreme această biserică este una din cele mai vechi biserici de piatră și cărămidă în care serviciul divin se oficia în limba română din această zonă, iar biserica a fost renovată în anul 1968 sub îndrumarea preotului Jula. 

Tot la începutul secolului trecut  a fost construită și clădirea școlii, care a servit mulți ani aceluași scop.Știm faptul că în anul 1908 această școală funcționa, ca școală pe lângă biserică, cu predare în limba română.

Înaintea acestei școli, exista o altă școală veche, cu predare tot în limba română, amplasată în apropierea bisericii și patronată de către aceasta.

Un rol important în viața satului în prima jumătate a secolului trecut l-au jucat și preoții, Patriciu Lobonțiu și fiul său Ioan Lobonțiu.La îndemnul și cu ajutorul acestora satul și-a păstrat caracterul românesc, în condițiile dure de maghiarizare forțată din aceea perioadă.Astfel mulți dintre fii satului, pe lângă numele tradiționale de Ion, Gheorghe, Vasile nume ușor traductibile au fost botezați și cu nume de sorginte latină cum sunt Traian, Pompei, Tertulian, Toma, Victor, Ovidiu etc, nume care sunt greu de tradus.

Între anii 1940-1944 în timpul ocupației ungare, mulți dintre fii satului au fost obligați să se refugieze în Vechiul Regat, datorită convingerilor lor, cei mai mulți dintre aceștia înrolându-se voluntari în Armata Română.Dintre cei rămași acasă mulți au împărtășit aceiași soartă, fiind mobilizați în armata ungară și trimiși pe frontul de răsărit.

Cu toate că pe teritoriul satului, în timpul războiului au trecut trupe maghiare, germane, ruse și românești, nu au avut loc lupte și nici conflicte notabile cu niciuna dintre acestea.Cu toate acestea satul nu a fost scutit de un greu tribut de sânge, fii lui murind la datorie pe parcursul războiului de la Cotul Donului până în munții Tatra.

Satul a cunoscut o perioadă de înflorire atingând apogeul în timpul scurt dintre cele două războaie mondiale și încă un timp după al doilea război mondial moment în care satul număra aproximativ 250 de familii.După aceasta datorită condițiilor tot mai grele, cote, colectivizare, lipsa locurilor de muncă calificată, mulți dintre fii satului își îndreaptă pașii în cele patru zări, în speranța unei vieți mai bune.

Declinul cel mai accentuat acest sat l-a cunoscut în perioada 1970-1989.În această perioadă, exodul spre oraș în special al tinerilor s-a datorat și nesiguranței întrucât în mai multe rânduri, satul urma să fie sistematizat sau chiar demolat iar în aceste condiții construirea sau renovarea caselor era nesigură, iar multe dintre casele bătrânilor care au murit au rămas părăsite și cu timpul s-au demolat.Dintre cei care au polarizat viața culturală și spirituală a satului în perioada postbelică au fost învățătorii Lina și Viorica Onac și preoții Nemeș și Jula, bineînțeles aceștia fiind cei mai importanți.

Despre oamenii satului în general se poate spune că sunt oameni harnici și cu dragoste de pământ.Simțul de proprietate pronunțat a îngreunat mult procesul de colectivizare încheiat în anul 1961, precum și procesul de reîmpărțire a pământului și bunurilor C.A.P – ului  desființat în anul 1991.

Satul a purtat numele de Moara – Banfi până în anul 1966 când odată cu reorganizarea teritorială a României respectiv când au fost schimbate prin lege o serie de toponime și a devenit Valea Morii, poate și pentru faptul că moara de altădată nu a rămas decât o amintire, pe locul ei fiind construită Biserica actuală, așa că denumirea satului a rămas doar Valea Morii.

În vechea structură teritorială a țării satul făcea parte din regiunea Maramureș, raionul Carei, azi făcând parte din județul Satu Mare, ca suburbie a orașului Tășnad.

Aflat la confluența dintre mai multe zone folclorice satul a împrumutat de la fiecare câte ceva, astfel în datinile, obiceiurile și folclorul local se observă influența zonei ”Codrului” dar și a Sălajului, Clujului și chiar a Bihorului.

Dintre datinile care se mai păstrează enumerăm: obiceiurile de crăciun, steaua și capra ale căror protagoniști sunt puținii copii ce au mai rămas în sat, precum și colinda din seara de ajun și noaptea crăciunului, a mai multor grupuri de colindători diferențiate de obicei de vârstă.Obiceiurile din noaptea Anului Nou, plugușorul și urările cu această ocazie în special purtătorilor numelui de Vasile, adesea însoțite de lăutari.De asemenea mai amintim ca obicei din vechime, împodobirea porților cu crengi de rug (măcieș) în ajunul zilei de Sf.Gheorghe.

Un alt obicei care se mai păstrează se derulează în seara zilei celei mai lungi a anului, seara de Sânziene când femeile și fetele împletesc cununi din florile cu același nume, cununi care sunt aruncate pe acoperișurile caselor și care în accepțiunea celor care le fac ar prezice ordinea trecerii în neființă acelor pentru care s-au făcut aceste cununi.

Alte obiceiuri, de data aceasta nelegate de calendar dar care dau o notă aparte acestei zone sunt legate de nuntă, începând cu Duminica de dinaintea nunții când chemătorii, numiți în aceste locuri ”Velfii” invită rudele și prietenii mirilor la nuntă într-un mediu ceremonios.Un alt obicei interesant de mersul după mireasă, îmbrăcarea miresei de către ”nune”, cererea miresei de către ”grăitor” și eventualele strigături întocmite în vers popular, de multe ori ironice dar cu tâlc, adresate mirilor, nașilor sau socrilor în timpul când se merge la cununie, strigături care poartă numele de ”iuituri” și sunt tot mai rar auzite în ultimii ani.

Despre viața obștei în câteva cuvinte se poate spune că deși au existat și există diferite conflicte, de natură teritorială, politică, sau confesională, acestea nu au dus la scindări puternice, semnificative sau de durată în sânul obștei.

Și nu am spune totul despre obștea satului dacă nu am amintii și legăturile acestuia cu întreaga țară.Astfel fii ai acestui sat au ajuns ingineri, medici, profesori, muncitori, oameni cu mult bun simț care au făcut cinste satului natal răspândiți în toate colțurile țării de la Satu Mare, Baia Mare, la București, de la Botoșani la Timișoara, la Reșița, Oradea sau Arad, pe întreg teritoriul țării.

În momentul de față satul Valea Morii trăiește mari transformări, ca urmare a noilor condiții generale produse de schimbările radicale pe plan legislativ, politic și economic, se confruntă cu o depopularizare care caracterizează în aceste momente satul românesc în general.

Pentru întocmirea acestui istoric au fost consultate arhivele orașului Tășnad, a cărui suburbie este satul Valea Morii, o monografie a Tășnadului întocmită de către avocatul dr. Alexandru Pop, precum și discuțiile purtate cu cei mai bătrâni oameni ai satului, astfel pentru date exacte a unor evenimente enumerate nu se poate da o dovadă științifică, multe informații păstrându-se pe cale orală.