Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Ardusat face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 2014, anterior aparținând Protopiatului Baia Mare. Însă, potrivit documentelor, încă de la începutul secolului al XIX- lea până la mijlocul secolului următor a fost reședința Protopopiatului Ardusat al Episcopiei Oradea.

Încă din secolul al XIII-lea, localitatea aparținea de domeniul cetatea Ardudului1 și este atestată documentar din 1231 Erdezad, când comitele Toma al Sătmarului primește domeniul Ardudului pentru loialitatea și ajutorul dat regelui maghiar Andrei în luptele cu bulgaro-vlahilor. Satul este așezat încă din vechime la poalele pădurii, adică aproape de liziera pădurii, iar potrivit tradiției, numele acestuia a derivat din atribuțiile strategice, fiindcă locuitorii, prin aprinderea făcliilor și a focurilor, anunțau iminența primejdiilor pentru împrejurimi. Însă explicațiile cercetătorilor nu se limitează doar la aceste argumente empirice, ci identifică și rămășițe topice ale organizației slavo-române, respectiv ordou / ardo, adică un slujbaș ce făcea parte din sistemul de întărituri de la hotar, un paznic de pădure.

Trebuie precizat că, potrivit descoperirilor arheologice, vechimea locuirii acestui spațiu, trimite până la epoca bronzului, căci așezările din situl de ”sub Pădure” sunt legate de Cultura Suciu de Sus și continuă până în secolele II – IV d. Hr.

Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, respectiv în 1378, voievozii maramureșeni, Dalc și Drag, pentru loialitatea față de regele maghiar, vor primi drept de proprietate și stăpânire domeniul cetății Chioar, fiind și stăpâni peste domeniul Cetății Ardud, Sătmar și Beltiug, un teritoriu vast ce însuma și Ardusatul. Iar în secolul următor, respectiv 1470, satul este proprietatea familiei Dragffy după rezolvarea conflictului dintre Miklós Drágffy și Mihály Bélteky, iar documentele secolului al XVI-lea îl consemnează ca stăpân al satului pe János Drágffy, comite al Solnocului de Mijloc, al Crasnei, jude al Curiei regale. După moartea ultimului descendent al familiei Drágffy, respectiv în 1555, localitatea face parte din domeniul cetății Ardudului, al familiei Báthory, având ca voievod local pe Nicolae Lazar, potrivit Urbariului din 1566, iar în 1575 voievod era Gheorghe Vaida, pentru ca în 1592, satul Ardusat să aparțină cetății Sătmarului, la fel ca-n 1780, când documentele istorice consemnează localitatea în cadrul cercului Crasna a comitatului Sătmar.

Din 1634, Zsegnyei Borbála, văduva baronului Károly Mihály, primește proprietatea regală asupra satului, până în 1774, când devine grofului Haller Erzsébet, văduva baronului Hunyady János, iar de la aceasta a fost cumpărat, în 1810, de către groful Dégenfeld Miksa și a fiului său, Konrad până în 1944, fiind proprietatea fiului său Pal.

Secolul al XIX-lea aduce o nouă structurare teritorială, în 1876, Ardusatul făcea parte din plasa Baia Mare, judeţul Satu Mare, împreună cu alte 38 de localităţi.

Potrivit documentelor istorice, castelul din localitate a fost construit între 1748 și 1750, însă este cunoscut ca fiind castelul grofului Dégenfeld. Ruinele răzlețe se încăpățânează să reziste timpului, iar amintirea măreției vechiului castel este păstrată doar de doi arbori rari, respectiv Sequoia giganteea și arborele lalea Liriodendron tulipifera, și de câteva exemplare de castani comestibili.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea de nord-vest a Depresiunii Baia Mare, la poalele Codrului, în apropierea dealurilor Asuajului, pe malul stâng al Someșului, care desparte lanțul vulcanic al Munților Oaș și Gutâi, adică la granița cu județul Satu-Mare. Are un relief variat, cu un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Sub aspect jurisdicțional, parohia a fost supusă, mănăstirii Peri. Aparținând de Maramureșul lui Balc și Drag, religia românilor din Ardusat a fost cea ortodoxă, preotul din Ardusat fiind supus Mănăstirii Peri din Maramureș. 

Se pare că o primă biserică din lemn este atestată documentar în anul 1463, însă a avut de suferit de pe urma turcilor și a tătarilor, la fel ca satul întreg. În 1640, în sat va fi ridicată o biserică pe deal, în locul celei din vale (cunoscută sub toposul Aleea teilor), ce a fost devastată de inundațiile din perioada 1635-1639. O altă biserică va fi construită între 1888 și 1909. Lăcașul de cult a fost ridicat din piatră, având turnul din lemn, cu acoperiș de șindrilă, fiind închinat inițial Sfântului Ierarh Nicolae, apoi având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Această biserică va dăinui până în 1938.

În 1931, pun piatra de temelie a noului locaș de cult cu sprijinul inițial a circa 50 de familii din localitate, în locul numit ”pe puste”, în timpul preotului Gheorghe Sava. Cu sprijinul statului și al Episcopiei Clujului biserica este ridicată în 1932, lucrările acestea continuând până în 1936.

Această biserică este construită din cărămidă, după un plan tip navă, cu dimensiunile de 16 m și 10 m. Absida altarului și naosul sunt semicirculare. Biserica este prevăzută cu un turn în partea de vest, unde este și intrarea în locașul de cult.

Însă construcția actualei biserici a început în anul 1936, sub îndrumarea preotului Liviu Sălăjan, de către arhitectul I. Liteanu din București și inginerul Taubert din Satu Mare, iar iconostasul a fost făcut în anul 1939 de sculptorul Croitoru din Satu Mare. Biserica are hramul Sfânta Treime. Între anii 1968-1970, a fost pictat în frescă interiorul prin contribuția credincioșilor de către pictorul prof. Petre Achitenie și ajutat, în parte, la cupola de pictorul maramureșean C. Dipse.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan tip navă, cu dimensiunile de L 36 m și 15 m. Absida altarului este semicirculară decroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura de nord-vest a navei, sunt amplasate trei turnuri, a căror șarpantă este în formă de bulb, acoperită cu tablă.

Șirul preoților atestați documentar începe cu pr. Samoilă (1766), numele său fiind consemnat pe un ”Triodon” și continuă cu pr. Georgie (1799-1802), ce avea rang și de protopop. Pr. protopop Grigore Pop (1802), protopopul Georgius Papp (1828 – 1839), pr. protopop Ștefan Pataki (1840 – 1850), protopopul Ștefan Vălean (1850 – 1866), pr. Teofil Vălean (1866 – 1867), pr. Georgiu Szekey (1867 – 1889), pr. Dionisie Bran (1889 – 1910) protopop de Ardusat, fiind ajutat în 1910 de pr. George Pintea – administrator intermediar, pr. George Pintea (1912 – 1915), pr. Ioan Pop (1916 – 1919), pr. Ioan Ternoveanu (1919 – 1924), pr. Liviu Sălăgian (1924 – 1946) / pr. Miron Ciocaș (1926 – 1940), pr.

Victor Avram (1946 – 1948) / pr. Ioan Munteanu (1944 – 1952), pr. Virgil Ungureanu (1952 – 1965), pr. Vasile Popa (1965 – 1977), pr. Teodor Florian (1977 – 2016), iar din august 2016 până în prezent pr. Florin Florea.

Cimitirele

Localitatea are două cimitire, respectiv un cimitir pe deal și alt cimitir mare la ieșirea din localitate către Satu Mare.

Activități culturale și filantropice în trecut

Prima şcoală pentru români, din Ardusat, s-a înfiinţat în anul 1768, avându-l ca învăţător, din 1770, pe Ioan Buda.

În 1884, sub coordonarea învățătorului din Ardusat, Vasile Görög, au fost puse bazele ”Reuniunii cantorilor – învățătorilor filiala Ardusat-Someș”, cu sediul în Ardusat. Reuniunea însă cuprindea 22 de localități, printre care și Fărcașa, Tămaia, Buzești și Sârbi, remarcându-se activitatea învățătorilor Vasile Görög din Ardusat și a lui Teodor Irimiaș din Tămaia.

În 1899, în Ardusat este transferat învățătorul Alexandru Anderco, care, sprijinit de preotul Dionisie Bran, medicul Tit Hendea și notarul Grigore Hendea, va înființa corul din localitate al bisericii.

În anul 2019, corul bisericii a sărbătorit 120 ani de la înființare, prilej cu care a fost ivitată corala bărbătească „Armonia” de la Constanță, care a susținuț, împreună cu corul bisericii un deosebit concert de colinde. Corul primind din partea Preasfințitului Părinte Iustin Episcopului Maramureșului și Sătmarului o diplomă de excelență și o plachetă comemorativă.

Lupta românilor pentru afirmare ca națiune continuă în mai 1884, când delegații locali vor participa la conferința de la Sibiu a P.N.R. din Transilvania, remarcându-se, pentru cercul Baia Mare, dr. Tit Hendrea din Ardusat și avocații cercului Șomcuta Andrei Medan și Alexandru Pop.

Un eveniment important pentru românii din împrejurimi a fost apariţia la Baia Mare, în 1889, a primului ziar românesc din zonă – „GUTINUL”, la care a colaborat şi preotul Dionisie Bran din Ardusat.

La începutul secolului al XX-lea, legea Apponyi din 1907 a marcat un punct de răstriște pentru învățământul românesc din Transilvania, școlile confesionale care nu corespundeau prevederilor legale, iar dascălii nu aveau rezultate notabile în predarea limbii maghiare, erau transformate în școli de stat cu limba de predare maghiară. În acest context, au avut de suferit mult, învățătorii Gavril Bogdan din Finteușu Mare și Alexandru Anderco din Ardusat, rezistând în fața presiunii autorităților.

Din iniţiativa preşedintelui Despărțământului Sătmar-Ugocea al ASTREI, preotul-protopop George Suta din Borleşti, în Ardusat începe cursul de alfabetizare a adulţilor în iarna anului 1908. A fost o admirabilă iniţiativă pornită din partea acestei magnifice Asociaţii culturale româneşti din Transilvania.

O sărbătoare de suflet a avut loc în Ardusat în ziua de 11 august 1912 când s-a ţinut Adunarea cercuală a despărțământului Sătmar-Ugocea. Oamenii locului au avut prilejul să asculte înflăcărate cuvântări ale preoţilor şi învăţătorilor ce formau acest despărțământ. Cu acest prilej s-a propus dezmembrarea lui în alte 3 despărțăminte pentru a fi mai uşor de administrat . De asemenea, o personalitate a localității este poetul, prozatorul, traducătorul, diplomatul Vasile Igna, născut în 1944, director al Editurii Dacia și consilier la Ambasada României la Paris.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Ardusat însumează 1832 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Florin Florea, cântăreț al bisericii este Crainic Raul, parclisier Zetea Vasile, iar epitrop Marin Barbul.

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie se desfășoară programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, comunitatea implicându-se în diferite activități filantropice, atât la nivel local, cât și național. În susținerea vieții religioase, un rol important îl are corul, care prin concerte, pelerinaje continuă tradiția locală.

 Bibliografie

1. Arhivele Statului Baia Mare, Fond Ardusat, dos. nr. 170, nr. 571-576 – atestă matricolele (botezaților, cununiilor, morților) din 1844, începute în timpul pr. Ștefan Pataki.
2. Băințan Valentin, Ardusat – străveche vatră românească, Ed. Cybela, Baia Mare, 1997
3. 3 . Borowski Samuel, Magyarország vármegyei és városai enezikópediája, Szatmár vármegye,   Budapest, 1904
4. Borowski Samuel, Szatmáryármegye monográfiája, Budapest, 1901
5. “Chioarul”, II, nr. 18, Șomcuta, 31 mai 1931. 
6. Drăgan Nicolae, Românii în secolele IX – XIV, pe baza toponimiei și onomasticei, București, 1933
7. 7. Documente privind istoria României, veacul XI, XII, XIII, vol. I, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1951
8. Ionele Gheorghe, Gheorghe Iacob, Lucia Covaciu, Monografia comunei Fărcașa, Baia Mare, 2004
9. 9. Istoria învățământului din România, București, vol I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983.
10. 10. Îndrumător în Arhivele Statului județului Maramureș, București, 1974
11. Maksai F., A Középkori Szatmár megye, Budapest, 1940.
12. Mereuțiu Vasile, Județe din Ardeal și din Maramureș până în Banat. Evoluția teritorială, Institutul      de Arte Grafice ” Ardealul”, Cluj, 1929
13. Pop T. Gheorghe, Ghe. Dobra, Dumitru Mihalache, Localitățile Județului Maramureș, Baia Mare 1971
14. Prodan David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, București, 1965, vol. II
15. Schematismus Venerabilis Cleri Magno-Varadinensis, Archidioecesis Strigoniensis 1909
16. Suciu Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I. Ed. Academiei   Republicii Populare Române. 1967
17. Szirmay Antal, Szatmáryármegye fekvése, történeti és polgári ismeretei, Budapesta, 1809
18. Ștef Dorin, Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș, Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2016.
19. “Transilvania”, XLIII, nr. 5, Sibiu, 1912