Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Fersig face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterior aparținând Protopopiatului Baia Mare, până în 1936 când este consemnată sub jurisdicția Protopopiatului Chioar. Încă din 1867 a avut statutul de filie a parohiei Pribilești până în noiembrie 1999. În decursul istoriei, potrivit documentelor timpului, parohia Fersig a aparținut de Arhidiaconatul Vima în 1733, de Arhidiaconatul Szasz Nyires (Mireș) în 1750, de Districtul Arhidiaconal Șomcuta în 1835, iar din  1867 până la mijlocul secolului al XX-lea de districtul protopopesc Nagynyires a Districtului Chioar.

Consemnată pentru prima dată prin conscripţia din 1405, când Conventul din Leles transcrie satele ce au fost donate de regele Sigismund fiilor lui Balc şi Drag, iar apoi, în 1424, acelaşi Convent din Leles, potrivit actului de donaţie, atribuie satul fiilor lui Drag, adică Gheorghe şi Sandrin, localitatea Fersig îşi leagă existenţa de întemeierea Districtului Cetatea de Piatră. Secolul al XVI-lea, prin Urbariile din 1560 și 1566, îl stabilește ca stăpân al satului pe voievodul Toma din Lucăcești, fiind ajutat de crainicul Gregorius Tomba, pentru ca în 1609, satul să fie administrat de șpanul domeniului, Gheorghe din Fersig, iar din secolul al XVIII-lea, să devină proprietatea familiei Teleki, fiind cumpărat de Géza Teleki de la familia Pechy.

Apoi, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când prin legea din 1876, se desființa Districtul Chioar, recunoscând doar 16 comitate în arcul Carpatic, localitatea Fersig revenea comitatului Satu Mare.

Sub aspect geografic, satul este așezat în partea de sud-vest a depresiunii Baia Mare, fiind o zonă colinară, vatra satului aflându-se în apropierea Someșului Mare. Clima este temperat-continentală cu influențe mediteraneene, iar în perimetrul satului se află pădurea Bavna, rezervație naturală de vânătoare, reprezentând un rest al codrilor de stejar ce acopereau odinioară întreaga depresiune a Băii Mari. Renumite pentru pădurea Bavna sunt laleaua pestriță (Fritilaria meleagris) și narcisa sălbatică (Narcissus stelaris).

Istoricul bisericii parohiale

Prima mențiune despre viața religioasă a localității datează de la începutul secolului al XVIII-lea, respectiv din 1733, Conscripția episcopului Klein atestând că satul avea preot ”neunit Popa Lupe” și aparținea de Arhidiaconatul Vima. Apoi, Conscripția din 1760 – 1762 realizată de către Cancelaria aulică, nu pe protopopiate, ci pe comitate, precizează că localitatea avea biserică ortodoxă și casă parohială pentru cele 37 de familii, se pare că parohia era vacantă,  însă consemnează și existența preotului greco-catolic pentru 2 familii de această confesiune. În acest sens și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Prezența preotului neunit Lupe, potrivit conscripției din 1733, confirmă existența unei biserici vechi din lemn, pe care o amintește Șematismul din 1835, menționând că era închinată cinstirii Sfintei Paraschiva.  Însă această biserică din lemn a fost demolată la începutul secolului al XX-lea, păstrându-se masa de altar. Dovadă a existenţei bisericii din lemn sunt cărţile de cult, păstrate în biserică, cea mai reperzentativă fiind Cazania tipărită la Râmnic, datând din 1699.

Biserica actuală, având  hramul Pogorârea Sfântului Duh, a fost construită între 1929-1933, în timpul preotului Ioan Coza, iar pentru acoperirea cheltuielilor s-a vândut o pădure. Edificiul a fost ridicat de meșterul Palfi din Seini.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan de tip sală, cu dimensiunile de  25,87 m x 11,40 m. Absida altarului este  de  5,12 m x 4,10 m , semicirculară. Naosul este acoperit cu o boltă semicirculară.

Pe latura sud-vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu tablă. Pictura în ulei a fost făcută de pictorul teolog Ioan Barna.

Primul preot neunit cunoscut cu numele este Lupe în 1733, atestat și-n 1751, pe un Minologhion, preotul copiind această carte ce era scumpă, iar comunitatea nu avea posibilitatea s-o cumpere pentru uzul bisericii. Apoi, potrivit unui document din 1784, este cunoscut popa Procopie, care a citit și-a semnat în numele locuitorilor o patentă guvernială prin care se încerca intimidarea țăranilor, ce se aliau răsculaților lui Horea, din cercul Șomcuta. Iar în 1786 preot era Alexandru Bodea, apoi potrivit Registrelor de stare civilă, șirul preoților poate fi stabilit mai exact, pr. Ioan Butean (Butyán) 1858 – sept. 1867 (an din care parohia devine filie a parohiei Pribilești), pr. Alexie Cician sept. 1867 – aprilie 1887, pr. Vasile Mureşan (cu rol de cooperator între 1882-1883, când pr. Alexie Cician a fost bolnav) aug. 1887 – dec. 1889, pr. Ioan Coza în nov. 1886 și din iunie 1890 – 1933, fiind şi administratorul oficiului protopopesc Mireșul Mare din cadrul Districtului Protopopesc Chioar şi inspector şcolar, urmat de fiul său pr. Coriolan Coza 1934 – 1969, pr. Teodor Gârda 1969 – 1986, pr. Vasile Mureșan 1986 – 1990, iar din oct. 1990 până în oct. 1999 pr. Vasile Pop. 

Începând cu 1 noiembrie 1999, satul Fersig redobândește statutul de parohie de sine stătătoare,având ca paroh de la această dată pe pr. Gheorghe Draghiș care a pastorit pana in anul 2020.

Cu vrerea lui Dumnezeu, cu binecuvântarea Presfințitului Parinte Iustin, Episcop al Maramureșului și Sătmarului, începând cu data de 28 iunie 2020 a fost instalat noul preot paroh: Șter Ovidiu Marius de către preacucernicul părinte secretar Coza Ciprian, actual protopop al Protopopiatului Chioar.

Cimitire

Există un singur cimitir.

Activități culturale și filantropice în trecut

Prin sprijinul preotului protopop din Satu-Mare, Petru Bran de Tohat, preoții și învățătorii au susținut cultura și spiritul național prin aducerea intelectualilor români din district, în cadru diferitelor adunări, printre care și cea din 22 iunie 1866 din Fersig.

În privinţa educaţiei, se poate presupune implicarea preotului Ioan Coza din matre care era şi inspector scolar districtual, ce supraveghea îndeaproape activitatea învăţătorilor:  Vasile Butean 1867 – 1877, Ioan Rus – 1882, Ambrosie Avram – 1906, Artemiu Sabó – 1914, iar pentru intervalul 1894 – 1900 învăţătorul din matre, fiindcă şcolarii depăşeau numărul de 50 de elevi. Dacă pentru început școala era din lemn, din 1910, edificiul școlar al localității este din piatră.

Un rol important în promovarea demersului cultural a revenit corului bisericesc, înființat în perioada interbelică, avându-l ca dirijor pe Vasile Remetean.

Dacă slujitorii altarului erau din parohia mamă Pribilești, cantorul aparţinea localităţii: Vasile Butean – 1877, Ioan Rus – 1882 şi Ioan Puşcasiu 1894 – 1914, Vasile Remetean 1936.

 Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Fersig însumează 628 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Ovidiu Șter, cântăreț al bisericii este Nicolae Onea, parclisier Mureșan Radu, iar epitrop Lupan Mădălin.

Programul slujbelor este unul zilnic, săvârșindu-se Sfânta Liturghie, acatist sau rugăciuni, dar și programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, comunitatea implicându-se în activitățile filantopice.

Bibliografie

1. Avram, M., Carte românească manuscrisă, Sibiu, 1970.
2. Borovszky,  Samu, Szatmár Vármegye, Budapest, 1908.
3. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
4. Ciocan, Janeta, Ursu, Traian și Pușcaș, Ioan, Satul Fersig – monografie 1405 – 2007, Ed. Proema, Baia Mare, 2017.
5. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
6. Giurescu, C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All Educational, 2007.
7. Kálmán, Persián, dr., Kövár krónikája, Nyomása, Kolozvár, 1921.
8. Kemény, J.,  Diplomatarii Transilvanici. Appendix, 18, mss. K.J. 288/D, Biblioteca Acad. Cluj-Napoca.
9. Makkai, Lászlo, Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVIII század elején, Kolozsvár, 1942.
10. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
11. Meteş, Ştefan, Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I (1508-1820), Bucureşti, 1921.
12. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986. 
13. Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. II, București, 1968.
14. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1968.
15. Scurtu, Vasile, Un precursor al românismului Sătmărean: Petru Bran, în revista „Familia” numerele 5-6, 1938 și nr. 2-3, 1939, p.61-71.
16. Tagányi, Károly, dr. Réthy, László şi Kádár, Jószef, Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, II, IV, VI, VII. Kötet, Deésen, 1905.
17. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 168 – 213.