Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Finteusu Mare face parte  integrantă din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterior aparținând de Protopopiatul Lăpuș și apoi de Protopopiatul Baia Mare. Potrivit documentelor, încă din 1841 a fost sub jurisdicția Protopopiatului  Solnoc / Solnocul II, iar din 1906 a Protopopiatului Cetatea de Piatră.

Putem spune că prima atestare este anul 1231, când documentele amintesc despre pădurile Finteușului, consemnând comunitatea locală Keykusuend din neamul Cuplon, precizându-se  că “pădurile Finteuşului, Chechişului, Ardudului şi Sălajului” sunt donate (sub structura daniei) comitelui Toma al Sătmarului ca recompensă pentru loialitatea şi ajutorul dat regelui maghiar Andrei, în luptele cu bulgaro-vlahii.

Parte integrantă a domeniului Chioarului, istoricul localității se împleteşte cu imaginea Cetăţii de Piatră. Atestată pentru prima dată prin Conventul din Leles din 1405, când regele Sigismund recunoaște proprietatea fiilor voievozilor maramureșeni, iar conscrierea aceluiași Convent, dar din 1424 atribuie satul fiilor lui Sandrin, Vasile și Ioan, așezarea îl va avea ca stăpân pe voievodul Dan din Șomcuta Mare, potrivit Urbariilor din 1560 şi 1566.

Ca atare, satul a aparținut de Districtul Cetatea de Piatră, iar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a intrat în componența plășii Șomcuta a acestui district, până la noua împărțire administrativ teritorială din 1876, când satele Districtului Chioar au fost distribuite între comitatul Satu Mare și Solnok-Dobâca, iar localitatea a făcut parte din comitatul Satu Mare.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea sudică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă colinară, având un relief variat și un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Recunoscută încă din vechime ca una dintre parohiile ortodoxe, Finteușu Mare nu s-a dezis de religia străbună în fața tentațiilor timpului, dezvăluind importanța acesteia pentru Protopopiatul Ortodox Cetatea de Piatră de care a aparținut până în 1906, apoi între 1907-1913 a intrat în componența Protopopiatului Dej, pentru ca din 1913 să revină la Protopopiatul Ortodox Cetatea de Piatră. Trebuie precizat că, administrativ parohia mai avea în subordine și filiile Berchez din 1893, Bozânta Mare din 1894 și chiar Baia Mare din 1909.

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de districtul Cetatea de Piatră, având biserică ortodoxă și preot pentru cele 99 de familii, însă consemnează și existența a doi preoți greco-catolici pentru cele 4 familii de această confesiune. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Construcția biserici a început în 1820 și a fost finalizatăîn anul  1826, fiind zidită din piatră, cărămidă și lemn, fără a se cunoaște meșterii, și se pare potrivit spuselor bătrânilor că nu avea turn, abia prin 1859 a fost alipit, având înălțimea de 44 m.

Biserica este construită după un plan de tip sală, cu dimensiunile de 24 m x 9 m. Absida altarului este semicirculară nedecroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura vestică a navei, este amplasatturnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu tablă. Prima pictură a bisericii datează din 1889, lucrarea aparținând pictorului Trandafirean. Însă cu timpul s-a deteriorat, iar între 1979 -1983, locașul a fost pictat în tempera de pictorul Ștefan Hotea, din Bucuresti,  biserica fiind sfințită în 1983, de Preasfintitul Parinte Justinian Chira, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, în timpul preotului Gheorghe Pop, când parohia aparținea administrativ de Protopiatul Lăpuș. La scurt timp, credincioșii, motivați de preot, au întreprins reparații interioare și exterioare importante, încât biserica va fi resfințită în 1989, de catre Preasfintitul Parinte Justinian Chira, episcope-vicar  al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului.

Pictura bisericii a fost restaurata în 2011-2012 de către pictorul bisericesc Marius Cioran. De asemenea, a fost ridicat și altarul de vară, fapte ce au determinat ca în 2012, locașul să fie resfințit de Praesfintitul Parinte Iustin Sigheteanul, arhiereu-vicar al Maramureșului și Sătmarului.

Cât privește prezența preotului, informațiile sunt concrete abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anterior, știm că preot era Georgie prin 1723, în 1733 pr. Simeon și pr. Nistor,  pr. Ioan Horvat (1786 – 1846). Știm că edificiul bisericii a fost construit, între 1820-1826,  în timpul păstoriei preotului Ștefan Dragoș, probabil senior, fiindcă din 1873 până în 1918 era preot Ștefan Dragoș, o personalitate a locului ce iși are mormântul în curtea bisericii, iar între 1893-1894 satul avea și-un preot capelan și învățător, fiul său Eugen Dragoș, care a decedat prin 1895 potrivit pietrei de mormânt tot din țințirimul bisericii. Așa se explică de ce între 1910-1918, probabil ginerele preotului Eugen, era preot capelan, Valeriu Dragoș Vărvaci, care după moartea tatălui (în 1918) va rămâne paroh al localității, până în 1928. Putem intui prestigiul de care se bucura această familie în sat, dar și puternica personalitate a preotului care a știut să-și păstorească credincioșii în legea străbună. Apoi, pentru mai bine de 50 de ani, parohia îl va avea ca păstor pe pr. Octavian Dragoș (1928 – 1980), iar din (1981-2021) pr. Gheorghe Pop.  In prezent incepand din 1 octombrie 2021 parohia e pastorita de preotul Lupse Ionut Cosmin. 

Cimitirele

Localitatea are două cimitire, un țințirim și un cimitir funcțional din jurul bisericii, unde sunt îngropați o parte din preoții parohiei.

Activități culturale și filantropice în trecut

Chiar și pe tărâmul educației preotul Ștefan Dragoș și-a lăsat amprenta, fie în mod direct, când postul de învățător era vacant în 1884 și 1886-1887 sau când figura și ca învățător 1888-1890, fie indirect prin intermediul fiului său, Eugen Dragoș, ce a fost învățător între 1891-1892 și apoi preot capelan și învățător între 1893-1894, transmițând generațiilor puternica legătură dintre confesiune și conștiința națională. În toate celelalte perioade, în sat au existat învățători (îndeplinind acest rol și pentru filii): Nichita Cotețiu, Gavril Cârlig și Gavriil Bogdan, un om al locului, care, prin activitatea îndelungată 1895-1921, a rămas în conștiința localnicilor, ca învățătorul ce le-a deschis calea spre citirea actelor de înnobilare. 

La începutul secolului al XX-lea, prin Legea Apponyi din 1907, se viza desființarea școlilor confesionale românești din Transilvania, care nu corespundeau prevederilor legale, iar dascălii nu aveau rezultate notabile în predarea limbii maghiare, fiind transformate în scoli de stat cu limbă de predare maghiara. În acest context, au avut de suferit mult, învățătorii Gavril Bogdan din Finteușu Mare și Alexandru Anderco din Ardusat, fiindcă s-au luptat cu inspectorii școlari ai timpului, promovând predarea limbii materne și rezistând în fața respersiunii autorităților. Ca atare, învățătorul localității, Gavil Bogdan, rezistă în fața presiunii autorităților, articolele lui răsunând în ziarul ”Chioarul”.

Legea Apponyi din 1907 a  marcat un punct de răstriște pentru învățământul românesc din Transilvania, școlile confesionale care nu corespundeau prevederilor legale, iar dascălii nu aveau rezultate notabile în predarea limbii maghiare, erau transformate în școli de stat cu limba de predare maghiară. În acest context, au avut de suferit mult, învățătorii Gavril Bogdan din Finteușu Mare și Alexandru Anderco din Ardusat, fiindcă s-au luptat cu inspectorii școlari ai timpului, promovând predarea limbii materne.

Un simbol al localității este corul bărbătesc din Finteușu Mare, a cărui existență transpune valența națională a acestui teritoriu, primul concrert fiind în 1 Decembrie 1918, în Șomcuta Mare, reședința Districtului Chioar, când românii adunați așteptau cu nerăbdare vești de la Marea Adunare de la Alba Iulia. Dirijorii corului, Nistor Dragoș, Gheorghe Pop, Valentin Băințan, iar din 2003 Andrei Dragoș, au dat suflu spiritului autohton de românism ortodox, reușind să sfideze politicile autoritare  ale timpului, chiar și atunci când stăpânirea hortistă a interzis activitatea corală în zonă, au mutat activitatea corului în biserică, unde autoritățile n-au intervenit cu brutalitate. Pentru concertele emblematice, atât în țară, cât și-n străinătate, pentru promovarea dragostei de neam și țară prin vechiul cântec patriotic românesc, pentru simplitatea, loialitatea față de principiile străbune și sfidarea superficialității contemporaneCorul din Finteuș a fost distins, în decembrie 2010, cu trofeul ”Zece pentru România” iar in 23 mai 2013 a fost decorat printr-un decret de presedintele Romaniei Klaus Iohannis cu ordinul “Meritul cultural” in grad de  Cavaler categoria B muzica.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Finteușu Mare însumează 575 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Lupse Ionut Cosmin, cântăreț al bisericii este Popan Marinel, paraclisier Uta Ioan, iar epitrop Aurel Lobont. Parohia detine o Capela de cimitir finalizata in anul 2022.

Programul slujbelor este unul zilnic, cu diverse activități culturale promovate de Corul din Finteuș, dar și prin programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”. De asemenea, credincioșii se implică în mod deosebit în acțiunile filantropice locale și naționale.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
4. Giurescu, C. Constantin, Istoria Românilor, vol. II, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All Educational, 2007.
5. Hitchins,  Keith și Beju, Ioan N., Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după  1761, în ”Mitropolia Ardealului”, Sibiu, nr. 1-3 / 1974, p. 13 – 46.
6. Kálmán, Persián, dr., Kövár krónikája, Nyomása, Kolozvár, 1921.
7. Makkai, Lászlo, Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVIII század elején, Kolozsvár, 1942.
8. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş pânăîn Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
9. Meteş, Ştefan,Viaţaagrară, economică a românilordin Ardeal şiUngaria, vol. I (1508-1820), Bucureşti, 1921.
10. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986. 
11. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1968.
12. Tagányi, Károly, dr. Réthy, László şi Kádár, Jószef, Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, IV Kötet, Deésen, 1905.
13. xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.