Aspecte geografice şi istorice ale localitatii Giurtelecul-Hododului

Cadrul geografic al localităţii Giurtelecu-Hododului

Localitatea Giurtelecu-Hododului este un sat component al comunei Hodod, care cuprinde satele: Hododul- reşedinţă de comună, Lelei şi Nadişul Hododului.

Comuna Hodod este aşezată în S-E judeţului Satu-Mare învecinându-se în partea de V cu comuna Bogdan, în partea de S şi E cu judeţul Sălaj, iar în N cu judeţul Maramureş.

Giurtelecu-Hododului se află în partea de V a comunei Hodod, partea lui de hotar dinspre E fiind totodată şi limita dintre judeţul Satu-Mare şi Sălaj, iar hotarul din partea de N fiind limita dintre judeţul Satu-Mare şi judeţul Maramureş. În cadrul comunei, hotarul localităţii Giurtelec se mărgineşte cu hotarele satelor Lelei şi Hodod.

Din punct de vedere geografic, Giurtelecul este aşezat în zona Dealurilor Silvaniei, aproape de limita sud-estică a culmei Codrului (Făgetului). Aceste dealuri au o structură cvasiorizontală. Formaţiunile geologice predominante sunt pliocene. Nu lipsesc nici cele miocene (tortoniene şi sarmaţiene) şi nici chiar cele paleogene, dar sunt reduse în comparaţie cu celelalte. Uniformitatea mare a faciesurilor petrografice, în comparaţie cu varietatea din zona de monoclin a podişului, impune un relief mai liniştit cu linii domoale; dealuri abia ondulate care îmbracă înfăţişarea unor platouri.

Înălţimea dealurilor din jurul Giurtelecului este de 300-400 m. Ele au denumiri specifice locale, date de oamenii acestor locuri de-a lungul veacurilor: Dealul Nucilor, Dealul Ilii, Dealul Hododului, Dealul Pădurii-Rari, etc. Aceste dealuri străjuiesc de jur-împrejur ca şi zidurile unei cetăţi această frumoasă aşezare de români. De fapt şi localitatea este amplasată la o altitudine de peste 200 m.

Datorită aşezării geografice, clima are şi un caracter de deal şi de podiş, cu un climat temperat boreal. Climatul acesta se caracterizează prin ierni reci, în care temperatura medie a lunii ianuarie coboară sub –3°C, veri calde cu temperatura lunii iulie între +18 – +20°C. Ploile cad tot anul, precipitaţiile medii anuale fiind în jur de 700 mm. Ele sunt influenţate  şi de vânturile de N-V care bat dinspre Oceanul Atlantic.

Din punct de vedere hidrografic, Giurtelecul se încadrează într-o regiune în care predomină râurile cu scurgere intermitentă. Cea mai importantă apă este valea satului, care se varsă în râul Sălaj şi care are un debit bogat numai în timpul ploilor torenţiale şi în timpul topirii zăpezilor. Apa provenită din ploile torenţiale, scurgându-se cu repeziciune pe pantele dealurilor, spală solul de la suprafaţă degradând terenul prin săparea unor şănţuleţe numite aici ,,ogaşe”. Acolo unde nu s-au luat măsuri urgente, prin erodarea în continuare s-au format adevăraţi torenţi numiţi ,,râpe”, degradând rău unele terenuri. Dar începând din toamna anului 1977, în tot hotarul Giurtelecului a început un vast şantier de îmbunătăţiri funciare.

Dealurile care înconjoară localitatea Giurtelec sunt acoperite cu păduri amestecate de stejar şi fag. Speciile de stejar care se întâlnesc în aceste păduri sunt: cerul, stejarul comun şi gorunul. Speciile de foioase care intră în componenţa acestor păduri sunt: carpenul, frasinul, plopul, cireşul, teiul, iar dintre arbuşti întâlnim: alunul, cornul, şi lemnul câinelui.

Pădurile de stejar amestecate nu sunt chiar atât de compacte şi permit razelor solare să pătrundă până la sol, de aceea, solul acestor păduri este acoperit cu plante ierboase şi graminee ca: mierea ursului, rogozul, vioreaua, fraga, lăcrămioara şi diverse specii de Poa şi Festuca.

Referindu-ne la floră, putem remarca că Giurtelecul se încadrează în zona de interferenţa a provinciilor floristice Est carpatică şi daco-ilirică.

Fauna este de asemenea caracteristică zonei de pădure. Se întâlnesc următoarele animale: lupul, vulpea, dihorul, mistreţul, căprioara, iepurele, ariciul, etc. Dintre păsări putem aminti: fazanul, corbul, grangurul, coţofana, cucul şi ciocănitoarea.

De jur împrejurul localităţii Giurtelec, pădurile care acopereau aceste locuri cu câteva secole în urmă au fost defrişate, pământul fiind folosit pentru agricultură. În această zonă, întâlnim următoarele soluri: brune, brune-acide, soluri argiloiluviale şi brune podzolite.

Populaţia

În urma recensământului populaţiei din 1976, Giurtecu-Hododului numără 1850 locuitori, în totalitate români. Numărul caselor se ridică la 460.

Principalele unităţi social-culturale existente în sat sunt: Şcoala generală cu clasele  I -VIII, care cuprinde opt săli de clasă, Gradiniţa cu program normal ce-şi desfăşoară activitatea sub grija educatoarelor şi în prezenţa a peste 60 de copii preşcolari şi Căminul cultural cu o capacitate de peste 500 de persoane, serveşte ca loc de recreiere, de destindere şi de întâlnirea a locuitorilor de aici cu ocazia unor programe cultural-artistice sau nunţi. Iar de câţiva ani funcţionează şi o Poştă, prilej cu care s-au legat şi telefoane în casele sătenilor.

Ocupaţia principala  a locuitorilor este agricultura, dar sunt şi foarte pricepuţi crescători de animale, bivoli, vaci, porci, oi, păsări. Pe ogoarele lor aflate la hotarele satului    sătenii cultivă: grâu, porumb, orz şi in.

O parte din locuitori, lucrează ca muncitori în cadrul întreprinderilor din 

Cehu-Silvaniei, Baia Mare, Satu-Mare şi Zalău.

Localitatea Giurtelec face parte din tipul satelor răsfirate, uliţele întinzându-se de o parte şi de alta a văii satului. Drumul principal este asfaltat azi şi merge paralel cu valea. Cele mai importante uliţi care străbat Giurtelecul sunt: Uliţa Borzii, Fileanda, Decorata şi Forestiera.

De asemenea şi teritoriile din jurul localităţii care cuprind pământul arabil, păşunile, fâneţele, pădurile au primit de-a lungul anilor diferite denumiri locale: Faţa şi Dosul Spinoasei, Stigleţi, între Gozuri, Puturoasa, Gura Săliştii, Spiini, Dealul Nucilor, Făgetul Motişului, Cânepi, Tufe, Fânaţe, Fântânele, Stupini Ertase, Căminaş, Pădurea Rară, Barcuri, Dosul Oaşului, Dorolţ, La Fag, Dăscăleşti, Tog, Dealul Blojii, Dealul Ilii, Tempe, Podul Căminului,  Dealul Groapilor, La Moară, Viile Emberenilor, Runc, Faţa Unghiului, Dâmburele, Făgetul Glighii.

Istoricul localităţii şi al zonei

În timpul împăratului roman Hadrian, după prima împărţire a Daciei din 119 e.n. zona de nord a intrat în cadrul Daciei Superioare. 

Localitatea Giurtelec este aşezată pe teritoriul fostului judeţ Sălaj, care se mai numea şi Silvania, adică locul acoperit cu păduri mari şi întunecoase. Aceste păduri au acoperit şi o parte din actualul teritoriu al Giurtelecului şi a persistat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când s-au făcut defrişări masive.

În anul 168 e.n., în urma războaielor marcomanice, împăratul Alexander Sever, pentru a controla mai bine provincia Dacia, face o nouă împărţire administrativă: Dacia Porolisensis (la nord), Dacia Apulensis (în centru) şi Dacia Malvensis (în sud-vest). Sălajul de mijloc intră în graniţele Daciei Porolisensis. Pentru măsurile militare luate de romani în vederea apărării acestei zone, a fost construit Vadul Roman de pe Muntele Mezeş. Acest val trecea şi pe deasupra Bogdandului şi Hurezului, deci prin nord-vestul localităţii Giurtelec. Valul Roman, trecea probabil prin sud-estul localităţii Bogdand, la est de localitatea Nadişul Hododului, pe deasupra satului Ciuta şi se continuă prin sud-vestul Babţei şi de aici tot pe culmea dealului ajungea până deasupra localităţii  Hurezul Mare.

Pentru exploatarea bogăţiilor Daciei şi pentru a romaniza populaţia autohtonă, romanii au adus în provincia Dacia mulţi colonişti din toate ţările imperiului. Istoricul Eutropius remarcă că aceşti colonişti au fost aduşi: “Ex toto orbe romano” (din toată lumea romană), prin aceasta înţelegând provinciile romane: Britania, Galia, Dalmaţia, Spania. Prin contopirea populaţiei autohtone cu aceşti colonişti s-a format în decursul secolelor o populaţie daco-romană. La sfârşitul secolului al III-lea e.n., Imperiul Roman resimte o acută criză financiară. De asemenea, la graniţele Imperiului îşi fac tot mai simţită prezenţa popoarele migratoare. Datorită acestei noi conjuncturi, Împăratul Aurelian renunţă la provincia Dacia şi în anul 271 e.n. îşi retrage armata şi administraţia din această provincie. Marea masă a populaţiei daco-romane rămâne însă pe loc, desfăşurându-şi activitatea în cadrul obştilor săteşti. Perioada cuprinsă între anii 106-271 e.n. este perioada stăpânirii romane pe teritoriul ţării noastre.

Începând din secolul al III-lea e.n., popoarele migratoare  îşi înteţesc tot mai mult atacurile asupra teritoriilor fostei provincii Dacia. Cu toate acestea, populaţia autohtonă a rezistat tuturor vitregiilor vremii, păstrându-şi caracterul roman, şi mai mult, i-au asimilat şi romanizat pe migratori. În timpul migraţiilor, autohtonii se ascundeau în desişul pădurilor seculare de unde coborau la şes (în văi), după ce treceau aceştia.

Dintre popoarele migratoare care au atacat teritoriul de azi al Transilvaniei, deci şi zona Silvaniei, au fost hunii în secolul al V-lea e.n., gepizii, tot în secolul al V-lea, după ce i-au înfrânt pe huni şi avarii în secolul  VI-VII e.n.. Asupra acestui popor migrator vom mai reveni când ne vom referi la toponimia localităţii Giurtelec.

Cu toată vitregia vremii, autohtonii au fost aceia care i-au asimilat pe migratori, fără a resimţi influenţa lor, iar la sfârşitul secolului al X-lea are loc desăvârşirea şi pe teritoriul Silvaniei, ca de altfel pe întreg teritoriul Carpato-Danubian a formării poporului român şi a limbii române. Pentru a se feri din calea migratorilor, populaţia românească din zona Silvaniei se adăpostea în codri reuşind să-şi conserve limba, obiceiurile, tradiţiile, cultura materială şi spirituală. Aşa se explică existenţa în această zonă a mai multe localităţi cu populaţie preponderent maghiară şi mai puţin germană.

În timpul feudalismului timpuriu, peste această zonă (Sălaj, Maramureş, Crişana) se întindea una dintre primele  formaţiuni prestatale de tip feudal, Voievodatul lui Menumorut cu capitala la Biharia. Mai existau încă două formaţiuni prestatale de tip feudal la vest de Carpaţi: Voievodatul lui Gelu pe cele două Someşuri cu capitala la Dăbâca şi Voievodatul lui Vlad, în Banat, cu capitala la Cuvin.

În secolul al X-lea, în Câmpia Panonică s-au aşezat maghiarii, un popor de neam fino-ugric din părţile Uralilor şi condus de regele Arpad. Ei încep să treacă la cucerirea celor trei voievodate româneşti din Transilvania. În urma unei bătălii dintre Menumorut şi Arpad se încheie o pace cu condiţia ca Zoltan, fiul lui Arpad, s-o ia de nevastă pe fiica bătrânului principe român.

În secolul al XIII-lea maghiarii au pus stăpânire pe Transilvania, dar această provincie rămâne în continuare sub denumirea românească de Voievodat, condusă fiind de un voievod. Între timp, prin secolul al XII-lea, pentru apărarea graniţelor Transilvaniei maghiarii au colonizat aici pe secui (prima dată în zona Bihorului şi Silvaniei şi apoi în depresiunile din vestul Carpaţilor Orientali) şi pe saşi (în zona Ţării Bârsei şi a Sibiului).

În anul 1241, în timpul regelui Bela al IV-lea, tătarii, alt popor migrator, dar de neam mongolic, pustiesc şi aceştia regiuni ale Silvaniei. Astfel Transilvania, teritoriu românesc, va rămâne sub dominaţie străină timp de mai multe secole.

Pentru a cunoaşte mai bine această zonă, în special epoca veche şi a feudalismului timpuriu, a început în urmă cu vreo treizeci de ani un vast şantier arheologic. Giurtelecu-Hododului este cuprins în zona de cercetare a Tăşnadului, cercetările fiind făcute de specialişti ai Muzeului de Istorie al judeţului Satu-Mare. Până acum, în această zonă au fost făcute descoperiri la Lelei (depozit de bronz), la Hodod (un vas dacic), la Cărăşeu (o aşezare dacică) şi ceramică de Gorund.

Sperăm că cercetările viitoare vor descoperi noi urme materiale, poate chiar şi în hotarul Giurtelecului, care să aducă noi mărturii despre trecutul istoric al acestei localităţi şi al acestei zone.

Problema atestării şi a toponimiei localităţii Giurtelec

Atunci când urmărim să aflăm atestarea documentară, precum si evoluţia denumirilor pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor localitatea Giurtelecu-Hododului, trebuie să fim foarte atenţi, pentru că sub această denumire de Giurtelec se găsesc astăzi două localităţi: Giurtelecu-Hododului (lângă Hodod), despre a cărei evoluţie istorică şi obiceiuri tradiţionale ne vom referi în această lucrare şi Giurtelecul- Şimleului (lângă Şimleul-Silvaniei). Ambele localităţi au ţinut în trecut de Comitetul Solnocul de Mijloc.

Primul istoric care face referiri mai detaliate despre cele două localităţi a fost dr. Petri Mor în lucrarea “Monografia Comitatului Sălaj” (Szilagy Varmegye Monographiaja), apărută la Budapesta între 1901-1904 în şase volume.(?)

Printre alte detalii el dă şi o listă a denumirilor celor două Giurtelecuri de-a lungul anilor, pe care o redăm şi noi în mod identic:

1235 – Gourou
1351 – Gyurgteluke
1352 – Gyurgteleke
1378 – Gertheleke, Gyurteleke, Gywrgteleky
1400 – Gyewrteleke
1404 – Gyorgyteleke, Gerthelek, Gywrgthelek
1429 – Gerteleke
1435 – Gyurthelek
1447 – Gywrthelek, Gyeorytelek
1461 – Gyorgteleke
1464 – Gyorgfalva
1495 – Gyeorgyteleke
1543 – Ghergheteleke
1549 – Gyerteleke, Gyeorgtheleke
1550 – Gyertelek
1553 – Gergtheleke, Gyewrghteleke, Georgthelek
1560 – Gurgtheleke
1569 – Gyergteleke
1570 – Gywrghteleke
1572 – Gyeorgythelek
1577 – Gyorgytelek
1590 – Gieorgitelek
1623 – Gyeortelek
1638 – Giortelek
1733 – Gsurtelek

Cercetând Registrul de la Oradea (Varadi Regestrum), Petri Mor a găsit următoarea povestioară: 

“Un individ pe nume Apay din Villa Gorunului (Gouro Villa) a văzut o sabie la un vânător de bizoni din Villa Sf. Martin (Szent Marton villa), fapt pentru care îl învinui pe acesta din urmă de furt. Învinuitul pe nume Andrei (Andras) nu a apărut la data fixată de Apay”.

Pe baza acestei povestioare Petri Mor consideră în lucrarea amintită că Villa Gorunului este o denumire din timpul respectiv a Giurtelecului, fără a specifica cu exactitate a căruia dintre ele. El aminteşte doar că un alt istoric al vremii, Kabos Kondra este de părere că “prin denumirea de Gourou trebuie să înţelegem Giurtelecu-Şimleului, pentru că bizonii trebuie căutaţi în Munţii Ardealului”.

Desigur că acest argument nu poate fi întru totul convingător, mai ales dacă ne gândim că în secolul al XIII-lea întreaga zonă a Silvaniei a fost acoperită de codri mari şi întunecoşi, deci în zona unde se află aşezat Giurtelecu-Hododului puteau paşte în voie aceste animale ale trecutului.

O veste destul de interesantă ne dă tot Petri Mor în lucrarea amintită, referitor la evoluţia toponimică a celor două localităţi, atunci când se referă la epoca migraţiilor şi în special când aminteşte de avari. Aşa cum bine ştim, avarii au fost unul dintre popoarele migratoare de neam mongolic care au pătruns şi pe teritoriul patriei noastre în special în Transilvania, în perioada următoare retragerii romane din Dacia. După goţi, huni, gepizi, avarii s-au dispersat şi ei odată cu trecerea deceniilor şi  au fost asimilaţi de populaţia daco-romană, fără ca să lase vreo  influenţă în cultura materială şi spirituală a autohtonilor.

Referindu-se la aşezările lor, Petri Mor arăta: “aşezările avarilor erau înconjurate de întărituri ce aveau o formă rotundă şi purtau nume de inele (Gyuruk). De aici provin denumirile localităţilor care încep cu Gyür. Astfel de inele (întărituri) ale avarilor au fost în părţile Giurtecului Şimleului şi Giurtelecului Hododului, ale căror urme ies la iveală şi astăzi”.

Nu ştim deocamdată în mod precis la ce urme se referea autorul amintit, dar consideră că această explicaţie ar putea avea, într-adevăr, un conţinut plauzibil.

Desigur că în problemele de toponimie, în afara problemelor ştiinţifice mai circulă şi versiuni orale păstrate din popor şi care nu trebuie nici ele neglijate. Astfel mulţi locuitori ai localităţii Giurtelecu-Hododului, în special cei în vârstă, printre care putem aminti pe Perşe Onuţ şi Ember Maria (Nisâia) susţin că denumirea localităţii lor se trage de la un stăpân feudal pe nume “Gyorgy” care a avut pentru prima dată în stăpânire satul şi teritoriile din jur. Cum în limba maghiară unei parcele de pământ i se spunea “telek”, iar acest Gyorgy a avut primul în stăpânirea sa această parcelă, locul s-ar fi numit Gyorgyetelek, adică parcelele lui Gheorghe (Gyorgy).

E posibil să fie vorba de unul dintre primii stăpâni feudali ai acestor locuri, numit Jakcsi Gyorgy.

De asemenea, într-o variantă locală este păstrată şi astăzi, pe prima foaie a unui registru de procese-verbale de prin 1940 aparţinând bisericii din Giurtelecu-Hododului, o micromonografie a acestei localităţi pe care o redăm întro formă identică cu originalul:

Monografia istorică a parohiei Giurtelecu-Hododului

“Comuna Giurtelecu-Hododului îşi are începutul în vremuri imemorabile. După istorioara lui Toma Marian (Zoicaş) păstrată până în zilele noastre, comuna datează din anul 804 d.H. şi a fost aşezată întâi în partea de hotar “La Cruce” sau “Sub Dâmbul Fagului”. Comuna Giurtelecu-Hododului, din punct de vedere geografic, este aşezată în partea de N-E a judeţului Sălaj. Comuna Giurtelec a fost bine organizată, având preot şi biserică, iar numele preoţilor îi scapă din vedere lui Toma Marian (Zoicaş), dar specifică şi locul unde a fost aşezată prima biserică a parohiei pe Valea Vălceluşei unde şi astăzi se află piatra de altar”. Valea Văceluşeieste azi o parte din hotarul comunei Orţâţa; cu alte cuvinte, biserica a fost în partea de N-V a vechiului loc de sat peste Valea Văjenii. (De vazut cati ortodocsi! Cand!De ce s-au desprins!)V.R.

Comuna Giurtelec a fost aşezată prima dată  la distanţă de 2 km N-E de locul unde este azi aşezată, iar mutarea comunei în locul de azi s-a făcut numai după anul 1000, cu ocazia năvălirii popoarelor barbare. La năvălirea acestora, Giurtelecul a avut 40 de case, tot după descrierea lui Toma Marian (Zoicaş), dar  siliţi de vitregia vremurilor, românii au trebuit să-şi părăsească căminele luând calea codrului, făcându-se frate cu el; aşa se explică, spunea Toma Marian, că o parte din locuitorii comunei Giurtelec s-au aşezat în locul unde este azi Orţâţa, o parte s-au aşezat în locul unde este azi satul Giurtelec, ce se află între cele două văi ale Giurtelecului, înconjurat din trei părţi de dealuri: la N-E Dealul Nucilor, la apus dealul Borcuţului, iar la S Dealul Tâlului. Din acest motiv, continuă Toma Marian, reiese că cele mai vechi familii Horincar sunt atât în Giurtelec, cât şi în Orţâţa. Din familiile vechi care au emigrat din comuna veche sunt: Zoicăşenii, Horincărenii, Cosmenii, Cuceenii, Sutenii şi Rogozenii.

În satul vecin, Cosmenii aveau casa la Fag. Rogozenii au avut casele în Valea Luncii Vălceluşii, Zoicăşenii sub Poiana Costante Verdelui, Horincărenii au avut la Fragsin, Sutenii la Cruce, iar Popenii tot la  Poiana Costante Verdelui.

Astăzi nu se mai găseşte acea istorioară a lui Toma Marian, care în original ne-ar fi dezvăluit probabil mai multe lucruri interesante.

Nu se ştie pe ce criterii a atestat acest pasionat istoric local (probabil că era preot sau învăţător) localitatea Giurtelec la anul 804 e.n. ca şi sat compact de români, când azi ştim foarte bine că la începutul secolului al IX-lea e.n. nici nu a fost desăvârşită formarea poporului român şi a limbii române, acesta desăvârşindu-se la sfârşitul secolului al X-lea e.n..

În schimb s-ar putea să aibă dreptate în ceea ce priveşte locul unde a fost aşezată prima dată localitatea Giurtelec. Locul unde aminteşte Toma Marian că a fost amplasată prima vatră a satului păstrează şi astăzi urme de existenţă a unei vechi aşezări: chirpici, grupuri de pomi fructiferi izolate unele de altele după locul unde se aflau gospodăriile locuitorilor, o vale cu apă limpede şi curată şi un izvor unde şi azi oamenii care au parcele în această parte de hotar, vin la amiază să-si astâmpere setea şi să-şi odihnească câteva clipe trupurile obosite, la umbra istoricului frasin.

De asemenea şi familiile amintite în această istorioară: Zoicăşenii, Rogozenii, Cosmenii, Cucenii, Horincărenii, Popenii sunt şi azi cele mai numeroase familii din Giurtelec. Nici familia Sutenilor nu a dispărut.

Şi în satul Orţâţa sunt multe familii care au nume asemănătoare şi chiar la fel cu a giurtelecanilor, care poate fi o mărturie că în timpurile îndepărtate au fost împreună cu locuitorii din Giurtelec în localitatea amintită de Toma Marian.

Locul unde s-au aşezat foştii locuitori din Valea Vălceluşei a fost după toate probabilităţile terenul din jurul actualei fântâni a satului. Cei mai vârstnici locuitori au afirmat că şi bunicii lor ştiau  că această fântână a fost mult timp singura din sat folosită atât pentru alimentarea oamenilor, cât şi pentru adăparea animalelor. După aceea, prin înmulţirea familiilor, au fost efectuate defrişări de terenuri pe care s-au construit locuinţe şi care au fost folosite şi pentru agricultură.

Dar, ca să întregim şi mai bine această problemă a atestării şi a toponimiei localităţii Giurtelecu-Hododului, nu putem trece cu vederea lucrarea lui Suciu Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, unde se referea şi la această localitate. Dacă Petri Mor, în lucrarea sa, ne-a dat denumirea satelor Giurtelec de-a lungul anilor, Suciu Coriolan se referă numai la localitatea Giurtelecu-Hododului, prezentându-i evoluţia denumirii pe o perioadă de aproape 5 secole. Redăm aceasta evoluţie toponimică pe ani:

1378 – Gertheleke, Gyurgteleke, Gywrgteleky

1400 – Gywrteleke

1405 – Gyorgyteleke, Certhelek, Gywrhthelek

1447 – Gywrthelec, Gyergthelek 

1464 – Gyorgyfalva

1495 – Gyorgytelec

1542 – Ghergtheleke

1549 – Gyerteleke, Gyergtheleke

1550 – Gyertheleke

1553 – Gergthelek, Gyewrghteleke, Georgthelec

1560 – Gurgtheleke

1569 – Gyeorgteleke

1570 – Gewrghteleke

1572 – Gyeorgythelek

1577 – Gyorgytelek

1623 – Gyortelek

1638 – Giortelek

1733 – Gsurtelek

1750 – Szilagy Gyorteler

1760 – 1762 – Hadad Gyortelek

1850 – Zsurtelek

1854 – Gyortelek, Jurtelec

După cum putem constata din cele prezentate până acum, ne putem da seama că localitatea Giurtelecu-Hododului a avut o evoluţie toponimică destul de interesantă şi o atestare documentară, deşi încă nestabilită convenţional, totuşi cu adânci rădăcini în feudalism timpuriu al Transilvaniei.

Familiile nobiliare în posesia cărora s-a aflat de-a lungul anilor localitatea Giurtelecu-Hododului

În anul 1405 Giurtelecu-Hododului este menţionat între posesiunile familiei Dragfi. Datorită faptului că această familie a fost una dintre cele mai mari familii nobiliare din Transilvania secolelor al XV-lea şi al XVI-lea şi că între posesiunile ei se numără şi Giurtelecul, facem o scurtă prezentare a evoluţiei acestei familii:

După mărturiile documentelor păstrate în arhiva Convertului din Lelesz, familia îşi are leagănul în Ţara Românească, unde e cunoscută printre marile familii boiereşti. Nu se cunoaşte numele precis al primului Dragfi stabilit în Transilvania şi nici data acestei stabiliri, dar pe timpul Regelui Ludovic I era o familie înfloritoare.

În 1367, Nicolae Dragfi e voievod al Transilvaniei, iar fiii lui erau: Balk, Drag şi Ioan.

Balk e comite de Maramureş în 1381 şi fratele său Drag ajunge la funcţii înalte ca: Voievod al Transilvaniei în 1387 şi comite al secuilor. Ioan ajunge comite al secuilor în 1390.

Însemnatele posesiuni familiare obţinute de tatăl lor Nicolae sunt substanţial înmulţite în timpul lui Balk şi Drag cu bunuri în Chioar, Solnok, Sătmar, etc.

Şi în secolul al XV-lea famila va da din rândul ei un voievod, pe Bartolomeu, între 1493-1498.

Alţi membri ai familiei îndeplinesc funcţii de comiţi sau înalţi dregători: Ianoş, Gaspar şi Gyory. Familia se stinge în 1555 prin ultimul ei descendent masculin, mort fără urmaşi, Gyorgy IV.

Linia familială s-a dezvoltat din descendenţii lui Balk, celelalte două linii (Drag şi Ioan) stingându-se încă în secolul al XV-lea: in 1415 a lui Ioan şi în 1470 a lui Drag.

Gaspar, iar după moartea lui, Gyorgy al IV-lea, fiul său, au fost comiţi supremi ai comitatului Solnokul de Mijloc şi Crasna.

La 1461, un Lelei Iştvan protestează în numele succesorilor lui Jakcsi Gyorgy, contra înstrăinării posesiunii Gyurtehleke de către Jakcsi Ianos.

Peste un an, la 1462, Jakcsi Gyorgy ”zălogeşte” o parte a satului în schimbul unei sume de bani lui Dragfi Mikloş pentru ca în 1464 să fie integral zălogit familiei Dragfi.

În anul 1495, Jakcsi Francis renunţă definitiv la posesiune în favoarea lui Dragfi Bertalan, voievodul Transilvaniei care o deţinea prin zălog.

La anchetarea conflictului din 1553 dintre Dragfi Gyorgy şi Jakcsi Mihaly (primul atacase şi prădase Motişul, posesiune a lui Jakcsi Mihaly) sunt nominalizaţi 41 de iobagi ai Dragfieştilor care l-au însoţit pe stăpânul lor în atacul armat contra lui Jakcsi. Cei 41 de iobagi erau din Giurtelec.

Familia Jakcsi suportă un nou atac, de data aceasta în porţiunea lor din Giurtelec la 1555 din partea feudalului Nadasdi Thamas, şi el posesor în această zonă.

În anii tulburi de la mijlocul secolului al XVI-lea satul este obiect de dispută între coposesorii lui, precum şi între stăpânii lui succesivi. Regele Ioan Sigismund donează jumătate din sat lui Bathori Gyorgy, iar mai târziu lui Gyulafi Laszlo senior. Acesta din urmă este amintit ca posesor în 1572, când este citat, în calitate de vecin, la o hotărnicie a satului Hodod.

Un alt act din 1577 îl menţionează pe Gyulafi Laszlo cu acuzaţia de a fi atacat şi prădat cu oamenii săi bunurile din Giurtelec ale lui Szilagyszegi  Pal.

O ascultare de martori  din 1591 precizează că  hotarul  dintre Giurtelec si  Hodod a fost pe râul –Pârâul  tare- (“Kemenypatak”,  adică “Cămin”).

În anul 1595 principele Szigismund Batory conferă familiei Gyulafi dreptul de a dispune liber de posesiunea Gyorteleke.

“Familia Gyulafi e atestată documentar de la 1274. Din trunchi, o ramură se va stabili în comitetul Sătmar şi una în Transilvania. Ramura transilvăneană cunoaşte o înflorire deosebită în epoca principatului, când membrii săi se disting în funcţii militare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Laszlo III ia parte activ la luptele cu turcii, dar şi la luptele politice interne sprijinind pe Batoreşti în cucerirea puterii. Pentru aceasta, în 1575 familia obţine prin donaţie de la Stefan Batory cetatea şi domeniu Cehu-Silvaniei (cu 63 de sate printre care şi Giurtelecul), aceasta constituind centrul principal de greutate economică a familiei”.

Pe această linie a lui Laszlo IV, familia se va înrudi cu familia Tokoly.

 

Laszlo IV (mort în 1605)

Samuel               Fruzsina                            Sigismund                                     Erzse 

     |

Maria 

 (căsătorită. cu Tokoly Istvan II)

Imre     Maria                 Eva                  Kata       

Aşa se explică transferul prin moştenire a domeniului în patrimoniul familiei Tokoly de la familia „Gyulafi”.

Se cunoaşte un act al Barbarei Gyulafi prin care stăpâna donează pentru slujba credincioasă, o sesie pustie, lui Cuceu Petru.

După familia Gyulafi, prin transfer de moşie, satul Giurtelec ajunge în posesia unei alte mari familii nobiliare, familia Tokoly.

“Această familie se ridică între familiile feudale puternice ale Ungariei, în secolul al XVI-lea când Sebastyen Tokoly în 1572 se înnobilează. După această dată, prin căsătorii avantajoase, proprietăţile familiare vor spori rapid şi substanţial, la sfârşitul secolului numărându-se între cele mai puternice familii nobiliare ale Ungariei.”

Arborele genealogic pornind de al Sebastian Tokoly:

 

 Sebastyen ( + 1607) 

Istvan I.11 copii morţi minori

   |

 Istvan al II-lea

(căsătorit cu Gyulafi maria )

Imre            Maria           Eva          Kata        + 2 băieţi morţi minori   

Istvan al II-lea, comite suprem de Arva (comitat în Ungaria), ajunge în partida ostilă austriecilor în luptele politice de la jumătatea secolului al XVII-lea. E nevoit să-şi evacueze familia din Ungaria după ce trupele austriece, după un greu asediu, cuceresc Arva. El moare în ziua capitulării, dar cei patru copii ai săi erau asiguraţi pe domeniile familiale din Transilvania, pe care familia Tokoly le-a obţinut ca moştenire după mamă (Maria Gyulafi, bogata moştenitoare a unor bunuri Gyulaffi şi Bethlem în Transilvania).

Fratele Tokoly şi Imre vor creşte şi trăi în Transilvania până la căsătoria lor, respectiv Imre până la angrenarea  lui în mişcarea curuţiană care, în final, îl va pune în conflict cu principele Apafi.

Fratele Tokoly Imre se va ridica pe cele mai înalte trepte politice, ajunge să fie proclamat rege al Ungariei şi principe al Transilvaniei. Dar el nu a ajuns să exercite aceste funcţii, şi în pofida strălucitului său rol politic, cariera lui s-a terminat cu un eşec total, murind în exil la Adrianopol în 1705.

Încă în 1685, dieta transilvăneană l-a judecat şi acuzat de trădare şi atentat la puterea principatului şi l-a condamnat în  contumacie.

Bunurile lui din Transilvania au fost confiscate şi au ajuns în mâinile principelui Apafi I care le-a dăruit fiului său Apafi II.

Aşa ajunge un sfert din domeniul Cehu-Silvaniei, restul de trei sferturi fiind cotele părţi ale surorilor lui Imre Tokoly ca moştenire după mamă, în stăpânirea principelui Mihail Apafi II după anul 1686.

Principele Mihail Apafi II, în 1699, zălogeşte porţiunea sa din Giurtelec, care ţinea de domeniu Cehu-Silvaniei, constând din cinci unităţi iobăgeşti, lui Bideskuti Boldizsar.

În cazul în care familia Tokoly, în calitate de coposesori ai domeniului Cehu-Silvaniei, va dori să răscumpere această parte, ea trebuia să-i ofere lui Bideskuti o posesiune egală ca valoare.

La 1710 Bideskuti Boldizsar lasă prin testament pe iobagii săi din Giurtelec soţiei sale Keseri Sofia.

Lucrul acesta denotă că surorile Tokoly nu au mai răscumpărat teritoriul fratelui lor Imre, iar partea acestuia în care intră şi  Giurtelecul a fost transmisă lui Bideskuti Boldizsar şi apoi soţiei sale la începutul secolului al XVIII-lea.

 

1. Aspecte de etnoeconomie istorică

1. Începuturile etnoeconomiei localităţii reflectate în izvoare istorice

În perioadele feudalismului dezvoltat, trăsătura principală a vieţii economice formează economia naturală adică producerea pe domeniul feudal şi în interiorul obştii săteşti a tuturor bunurilor trebuitoare, de la târg procurându-se numai acele obiecte care nu se produceau la ţară.

Localitatea Giurtelecu-Hododului era în această perioadă un sat aparţinător domeniului feudal Cehu-Silvaniei.

O înscriere de la 1566 arată că acest domeniu feudal cuprinde un târg, adică Cehu şi 44 de sate. Din totalul de 44 de sate, 36 erau româneşti, iar 8 ungureşti. Tot unguresc era şi Târgul Cehu.

Dintre satele aparţinând acestui domeniu feudal, Giurtelecu-Hododului, sat românesc, era cel mai populat având în 1569 un număr de 57 capi de familie.

Urmau în ordine: Someş Odorhei şi  Aluniş cu 48 capi de familie, Inău cu 40 capi de familie şi Ulmeni cu 39 capi de familie.

Târgul Cehu-Silvaniei avea 122 de capi de familie în1566 şi 162 de capi de familie în 1569.

Ocupaţiile de căpetenie ale locuitorilor din cadrul acestui domeniu feudal erau agricultura, creşterea animalelor şi apicultura. Ţinând cont de specificul localităţii Giurtelec şi mai ales că este aşezată într-o zonă de deal, care până nu demult fusese acoperită cu păduri întinse, precum şi după obligaţiile pe care le aveau locuitorii faţă de nobilii feudali, înclinăm să spunem că ocupaţia de bază a oamenilor acestor localităţi în secolele al XV-lea şi al XVII-lea era creşterea animalelor, iar cultivarea pământului trecea pe locul doi.

Creşterea animalelor era favorizată de hrănitoarele păşuni existente în jurul localităţii, de ghinda care se afla din belşug şi cu ajutorul căreia se creşteau turme întregi de porci, precum şi de necesităţile ţăranului pentru lucru şi alimentaţie. Dintre animalele crescute şi îngrijite de localnici în gospodăriile lor, locul de frunte îl deţineau cornutele mari folositoare atât pentru tracţiune cât şi pentru lapte şi carne. Urmau oile şi porcii.

Se ştie foarte bine că în feudalism, nobilul, ca stăpân al domeniului feudal, împărţea supuşilor săi loturi în folosinţă numite sesii. Pe aceste loturi ţăranii iobagi puteau să-şi construiască locuinţe şi alte acareturi necesare creşterii animalelor şi păstrării utilajelor agricole, dar pentru aceasta ei erau obligaţi la plata unor datorii către nobili.

Ţăranul şerb putea lăsa sesia moştenire urmaşilor săi, dar odată cu sesia erau transmise urmaşului şi obligaţiile faţă de feudali.

Una dintre obligaţiile faţă de nobilul feudal era censul sau darea în bani.

Censul se obişnuia a se plăti în două perioade: la Sângeorz şi la Sânmihai, repartizat în părţi egale. Această dare în bani era de la bun început stabilită în funcţie de condiţia materială a fiecărui iobag.

La începutul secolului al XVI-lea, în timpul lui Gaşpar Dragfi, censul era de aproximativ 42 de dinari pe cap de familie, pentru ca mai târziu Gheorghe Batory să ridice sensibil censul, în cele mai multe sate, la 70 de dinari pe cap de familie.

In secolul al XVI-lea, după cea mai veche înscriere de dare a comitatului Solnokul de Mijloc, iobagii Dragfieştilor din Giurtelec sunt înscrişi ca dând 5 fl. dare. La 1543 satul era cuprins în şase porţi. Poarta era o unitate de impunere formată dintr-un număr variabil de gospodării, numărul variind de la o epocă la alta.

Sunt menţionaţi ca scutiţi de dare: un jude, trei libertini şi patru noi aşezaţi.

In 1549 şi 1553 Gyortheleke figurează în Dicales (liste de dare) cu 5 porţi, scutiţi fiind  de dare  un jude, 20 de săraci şi 5 noi aşezaţi.

La 1570,  Gyortheleke  e conscris cu 5  porţi, pentru ca in 1604  să figureze abia cu 2 porţi, datorând 4 fl. dare.

Uneori se făceau scutiri temporare de cens.

O altă categorie de obligaţii le formează daturile (darurile), care se mai numeau şi muneraria.

Una dintre aceste daturi era tretina (sau viţa de tăiat). Această dare se numeşte astfel pentru  că  viţa trebuia sa aibă trei ani. Trebuie să menţionăm de la început faptul că această obligaţie o aveau numai satele româneşti de pe domeniul feudal, care în schimb erau scutite de dijme şi none din semănături. Această dare se dădea fie în natură, fie în bani, fie şi-n natură şi-n bani.

În anul 1569, în satele româneşti de pe domeniul Cehu-Silvaniei tretina era generală. Ea se dădea obişnuit primăvara pe la Sîngeorz sau la Rusalii. Giurtelecu-Hododului dădea doi junci şi 7 fl.

Este destul de elevată importanţa şi puterea economică a Giurtelecului în cadrul domeniului feudal, dacă facem o comparaţie cu localitatea Babţa care, la acea perioadă, dădea doar o vacă şi 1 fl.

Exista şi o anumită categorie de daruri în natură care constau din: ovăz, unt, caş, brânză şi găini.

Dintre aceste daruri, unt şi caş dădeau toate satele şi româneşti şi ungureşti, atât doar că satele ungureşti dădeau caş de vacă, în schimb brânză dădeau numai satele româneşti.

Şi de această dată constatăm că Giurtelecu-Hododului dădea cel mai mult dintre toate satele domeniului, după cum urmează: 2 măsuri de unt, 4 caşi şi o putină mare de brânză. La Crăciun, fiecare casă dădea o găină şi o taxă numită “banii pârcălabului”. Găinile se dădeau după numărul coloniilor sau sesiilor ori stabilite global pe sate. Unele sate dădeau câte o găină sau, dacă nu aveau, dădeau în locul ei pâine. Alte sate dădeau şi câte o găină şi câte un colac (tortă).

In afară de acestea se făceau şi daruri incidentale (atunci când erau oaspeţi de seamă pe domeniul respectiv). Atunci se dădeau: miei, găini, gâşte, pui, ovăz. Într-un act al vremii referitor la domeniul Cehu-Silvanie se spunea că:”după nevoia şi obiceiul cetăţii dau mereu daruri şi cei din Giurtelecu-Hododului”.

Preoţii români dădeau şi ei daruri. Aceste daruri constau dintr-o pătură mare sau 1,25 fl, cât lua Gheorghe Batori. Dijma din semănături o dau numai Târgul-Cehu şi satele ungureşti. La fel şi nona din vin. Deci satele româneşti nu dădeau none din semănături.

Se mai lua dijma porcilor care era generală, fiind aceeaşi şi pentru satele româneşti si pentru cele ungureşti. Din porci se dau două feluri de dijmă: din porcii de la păşune şi din porcii de la ghindă.

Intr-un urbariu al domeniului Cehu-Silvaniei din 1685 se aminteşte că Giurtelecu-Hododului dădea pe timp de iarnă din porcii de la ghindă, unul din zece. Pe cei sub zece îi răscumpărau cu câte 10 dinari fiecare. Pentru porcii de la pajişte (vara) nu se lua dijmă, dar erau răscumpăraţi cu câte 4 dinari.

În anul 1693, referitor la dijma din porci pentru Giurtelec, găsim aceeaşi situaţie ca şi cea amintită mai sus.

Aşa cum am mai arătat, una din îndeletnicirile oamenilor a fost si creşterea oilor. Datorită acestui fapt, daturile s-au răsfrânt şi asupra celor care aveau această ocupaţie.

Satele ungureşti dădeau dijma din miei.

Satele româneşti dădeau “strunga”, adică dijma din oi. Se lua câte o oaie de la fiecare posesor de oi. La fel se proceda şi cu care aveau capre.

La 1568, Giurtelecul dădea o oaie şi un caş de turmă.

La 1685, pentru Giurtelec se dădea o oaie şi un miel indiferent de ce număr de oi avea proprietarul, dar şi aici era o condiţie , şi anume , să aibă peste 10 oi. De la cei cei care aveau numai 10 oi sau mai puţine se lua un miel.

Aceeaşi situaţie o întâlnim pentru dijma din oi pentru satul Giurtelec şi în urbariul din 1693 al domeniului Cehu-Silvaniei.

Continuând o veche tradiţie a strămoşilor noştri  daci, oamenii acestor locuri s-au preocupat şi de creşterea albinelor, de la care valorificau atât mierea, cât şi ceara. Albinele erau crescute în “coşniţe” sau “captări”, făcute din nuiele de răchită şi uneori lipite cu noroi amestecat cu pleavă. Alteori li se făcea loc în scorburile unor copaci.

Dijma din albine era generală şi aceeaşi şi pentru satele româneşti şi pentru satele ungureşti. Dijma se dădea din stupi, unul la zece.

Şi pentru Giurtelec era prevăzută aceeaşi dijmă, adică unul din zece, dar se specifică că cei care nu aveau zece stupi răscumpără câţi au cu doi dinari bucata.

Giurtelec avea în vremea aceea 46 de stupi – împărăteşti. Dijma stupilor se lua toamna.

Creşterea albinelor era o pasiune a multor locuitori din Giurtelec. Aproape la fiecare gospodărie se găseau stupi din a căror îngrijire locuitorii acestui frumos sat românesc şi-au făcut deja o pasiune.

Tot o tradiţie strămoşească era în aceste locuri şi viticultura. Pantele line ale dealurilor Silvaniei permit cultivarea viţei de vie şi, după toate probabilităţile, era făcută destul de extensiv. Ca urmare a acestui fapt locuitorii erau impuşi la o nouă obligaţie, şi anume, crâşmăritul.

In 1685, la Giurtelec, prin crâşmărit se înţelegea ca fiecare casă de iobag să vândă pe an pentru stăpân, câte o bute de vin, dacă producţia anului o permitea.O bute era egală cu 40 de vedre, o vadră era egală cu 8 cupe, iar o cupă era mai mare cu ceva decât un litru.

Aşadar, putem aprecia că o vadră era de 10 litri, iar o bute în jur de 400 de litri. Aceasta era cantitatea pe care trebuia să  o vândă un iobag pentru stăpân..

În 1693, tot la Giurtelec, obligaţia crâşmăritului o găsim schimbată faţă de cea din 1685. Acum se dădea câte o bute de vin la fiecare dintre cele trei sărbători principale ale anului: Crăciun , Paşti, Rusalii, dar nu fiecare casă de iobag separat, ci tot satul. Ea devine astfel obligaţie colectivă.

În afara censului şi a dijmelor pe care le-am prezentat şi exemplificat în măsura materialului bibliografic pe care l-am avut la dispoziţie, o altă obligaţie era slujba faţă de stăpânul feudal. Ea mai este cunoscută în istorie sub denumirea de robotă sau clacă. Deci iobagul era obligat să presteze un număr de zile de muncă gratuită şi pe moşia stăpânului.

Referindu-se la Giurtelec, urbariul din 1686 spunea: “De rândul slujbei, de când sunt sub jugul turcesc, slujesc vara două zile, iar iarna trei zile pe săptămână ”. Când sunt la lucru la turci, nici atunci nu sunt scutiţi de slujba la stăpân.

În aceste zile de clacă iobagii participau la arat, la semănat, la strânsul recoltei, la cositul fânului şi la alte treburi pe care le avea stăpânul de făcut. De Crăciun, fiecare colon de pe domeniul Cehul –Silvaniei ducea stăpânului câte un car de lemne, carul de lemne cuprindea 52 de prăjini lungi şi îl ducea fie o dată, fie de mai multe ori. Este de menţionat faptul că slujbele şi crâşmăritul, în felul în care erau impuse în Giurtelec, erau clasice pentru întreg domeniul Cehu-Silvaniei, datorită faptului că pentru aceste obligaţii toate textele satelor româneşti fac trimitere la Giurtelec.

 Datorită specificului zonei, adică faptului că aproape toate satele erau înconjurătoare de păduri, o altă ocupaţie  a unor locuitori  era şi vânătoarea. În aceste păduri trăiau mistreţi, căprioare, cerbi, lupi, fazani, iepuri, şoimi. De aici decurg şi obligaţiile pe care locuitorii le aveau faţă de feudal în produse vânătoreşti. Voievozii şi libertinii  de pe domeniul Cehu-Silvaniei, după textul din 1569, trebuia să dea fiecare cetăţii Satu-Mare, căreia îi aparţin  acum, iarna, câte o căprioară, iar primăvara, câte un şoim; iar dacă nu pot , să le plătească cu 58 dinari. (33 dinari de căprioară şi 25 dinari pe şoim).

Pe lângă creşterea animalelor, locuitorii Giurtelecului s-au ocupat şi cu cultivarea pământului. Aceasta s-a făcut în special pe pantele defrişate ale dealurilor şi locurile joase ale luncilor cu pământ fertil, propice cultivării plantelor. Dintre plantele care se cultivau frecvent erau: grâul, orzul, ovăzul. 

Astfel, pe domeniul Cehu-Silvaniei, Ştefan Batori le-a impus măsuri de arătură ţăranilor, anume: patru iugăre pe care trebuiau să le semene cu grâu, iar primăvara alte patru pentru semănat ovăz, pe care-l puteau face în trei zile, lucru valabil şi pentru localitatea Giurtelec. Uneltele folosite pentru lucratul pământului erau confecţionate în cea mai mare parte din lemn de către meşterii locali: plugul cu brăzdar de lemn, grapa de lemn, seceri, sape, etc.

O activitate tradiţională, încă din timpul acela era cositul şi strânsul fânului care şi astăzi este o preocupare importantă a locuitorilor acestei aşezări, deoarece prin ea se asigură hrana, pe timp de iarnă, a cornutelor mari şi mici.

Cultivarea pomilor fructiferi s-a făcut atât pe lângă gospodăria oamenilor , cât şi la marginea viilor. Au fost cultivaţi: pruni, meri, peri, cireşi, şi nuci. Din fructe, gospodinele făceau compoturi, dulceaţă, “silvoiţă”, iar pricepuţii gospodari făceau din prune renumita pălincă de Silvania.

Alături de ocupaţiile menţionate  mai sus, nu putem trece cu vederea  meşteşugurile, dintre care ponderea cea mai  însemnată o aveau cele casnice: torsul, ţesutul, cusutul, împletitul, la care se adăugau şi unele meşteşuguri specifice prelucrării lemnului: confecţionarea de butoaie, unelte agricole, mobilier de casă.

Torsul, ţesutul, cusutul erau meşteşuguri făcute de aproape fiecare gospodină atât în timpul liber, cât şi în şezători (clacă). Aceste meşteşuguri casnice aveau ca principal scop satisfacerea nevoilor de îmbrăcăminte ale familiei, nicidecum comercializarea produselor. Din mâinile lor pline de trudă, femeile acestui sat scoteau adevărate lucruri de artă, de tradiţie românească, transmise din generaţie în generaţie până la noi. Te minunezi şi astăzi văzând varietatea produselor, multitudinea modelelor, simţul culorii şi bunul gust, care toate la un loc conferă prin tradiţie de veacuri, frumuseţea portului popular şi a lucrurilor care îmbogăţesc casele ţăranilor din Giurtelec.

b. Dezvoltarea vieţii sociale şi a economiei naturale până în secolul al XVII-lea

Ca pretutindeni, şi în aceste părţi  ale ţării noastre la care ne referim în lucrarea de faţă, populaţia  era împărţită în feudali sau nobili şi ţărani şerbi sau iobagi. Acestea erau de fapt clasele sociale specifice orânduirii feudale. În afara acestora mai exista o categorie socială a oamenilor liberi.

 Feudalii sau nobilii erau stăpânii domeniilor feudale, ţinuturile cuprindeau sate întregi, pământ arabil, păduri, păşuni, ape, fânaţe, drumuri, precum şi toţi iobagii de pe acel domeniu. Tot ceea ce se producea se consuma în cadrul domeniului feudal respectiv, deci era o unitate economică închisă. Aceasta şi datorită faptului că existau foarte multe vămi interne care stânjeneau dezvoltarea negoţului.

Unul dintre aceste domenii feudale era şi domeniul Cehu-Silvaniei, care aşa cum s-a mai arătat, cuprindea un târg şi 44 de sate. Dintre acestea opt erau ungureşti, iar restul de 36 erau româneşti, printre care este amintit şi Giurtelecu-Hododului ca unul dintre cele mai mari de pe cuprinsul domeniului.

Satele româneşti erau grupate şi organizate ca voievodate conduse de voievozi.

În 1566, în domeniul Cehu-Silvaniei existau şase voivodate care au înscris 23 de sate, iar cuprinsul acestor voivodate variază de la 2 până la 7 sate.

În 1569, în fruntea Giurtelecului-Hododului, era voievodul Joannes Nagya, iar în listă mai figura un Tyuadar Waida.

În lucrarea sa Iobăgia în Transilvania, academicianul D. Prodan, referindu-se la domeniul Cehu-Silvaniei arăta:

“Românii se pot distinge prin instituţiile şi organizaţiile lor specifice, prin voievozii, crainici, cnezii lor, prin organizarea lor frecventă în voivodate, crăinicii, prin cnezul care sta în fruntea satului. Ei au adesea înregistrate legi şi obiceiuri proprii care îi disting de unguri şi saşi”.

În subcapitolele anterioare, când am vorbit de familiile nobiliare care au posedat satul Giurtelec, am descris pe larg stăpânii feudali ai acestui sat şi ale acestor locuri, fie că au fost stăpâni plini, fie că au fost coposesori. Ei se trăgeau din mari familii nobiliare, iar viaţa lor era o sumă de intrigi, o goană după noi avuţii, întreaga lor avere clădindu-se pe munca plină de sudoare a ţăranilor asupriţi.

Ţăranii erau producătorii şi se împărţeau în ţărani liberi (aveau pământ propriu) şi ţărani dependenţi (ţărani care aveau loturi de pământ primite în folosinţă de la nobili).

Pe domeniul Cehu-Silvaniei supuşii apar sub numele de colonii (numele oficial al iobagilor în cursul secolului), inqulini şi libertini.

Colonii, adică iobagii, se subîmpart în integri şi medii.

Majoritatea populaţiei era formată din colonii. Conscripţia de la 1566 nu ne spune după ce criterii se  făceau clasificările, posibil după mărimea unei sesii şi, poate, după aprecierea stării coloniilor, desigur şi după condiţia lor juridică. Urbariul nu înscrie nici situaţia lor materială.

În afară de colonii, mai întâlnim jelerii şi libertinii. Libertinii au fost tot o categorie dependentă, scutiţi de prestaţiile obişnuite iobăgeşti, pentru a face, în schimb, alte servicii speciale. Sub numele de libertini apar uneori şi scutiţii temporari de servicii ca nou aşezaţi.

Conscripţia din 1566 înscrie pe domeniul Cehu-Silvaniei 462 colonii, 26 jeleri şi 12 libertini.

Un urbariu de la sfârşitul secolului al XVII-lea înscria în Giurtelec 12 unităţi iobăgeşti.

Un alt urbariu din 22 mai 1676 notează ca existenţi în aceeaşi localitate: 10 iobagi şi o sesie pustie.

Urbariul Cehului Silvaniei din 1685 înscrie în Giurtelec 11 unităţi iobăgeşti după cum urmează:

__________________________________________________________________

Numele persoanelor   Fii       Cai       Boi      Vaci      Junci      Porci      Oi     Stupi

Papp Ghergely           4           1          4           2            –            7          15       16

Papp Laszlo               2           1          4           2            –            7          15       15

Balotă Farkas            1           2         –            3            –          20          –          2

Gurzo Gheza             2           –          –            –             –            –           –           – 

Gurzo Gorgy             1           –          –            4            2            1          –           – 

Balotă Peter               –           1         –             –            –             –          –           –

Perşe Demeter           3           1         1            3            2            –          –           1

Perşe Simion             1           –         4            4            –            2          –           2

Balotă Demien           –            –          –            –             –             –          –           – 

Balotă Ianoser            –            –          –            –             –             –          –           –

Balotă Pivodar           –            –          –            –             –             –          –           –

În februarie 1690, un act întocmit în prezenţa dregătorilor comitatului atestă o tranzacţie prin care doi iobagi, Kuczo Andrei şi Kuczo Ştefan zălogesc o sesie a lor din Giurtlec.

Urbariul din 1691 înscrie numai trei unităţi iobăgeşti, iar cel din 1693 înscrie 6 unităţi iobăgeşti.

În urbariile referitoare la  Cehu-Silvaniei, în perioada 1566-1693 sunt întâlnite şi sesii pustii chiar şi pentru localitatea Giurtelec.

Cauzele rămânerii acestor sesii pustii sunt multiple: fie că unii iobagi au murit fără a avea urmaşi, fie că au fugit de pe domeniul feudal respectiv pe alt domeniu, unde obligaţiile erau mai mici şi aici putem exemplifica  faptul că, în perioada fostului stăpân al domeniului, Gheorghe Batory, mulţi ţărani şi-au părăsit sesiile şi au plecat pe domeniile vecine. Dar sunt amintite şi sesii pustii din cauza jefuirii lor de către turci.

Astfel de sesii pustii se aflau şi în localitatea Giurtelec; pentru anul 1685 sunt amintite următoarele sesii pustii:

1. Sesia lui Saitoş Dan, care este zălogită pentru 6 fl. unui iobag de-al lui Toroczkoi Ştefan.
2. Sesia lui Balota Nicolae,
3. Sesia lui Răzvan Opriş,
4. Sesia lui Kato Peter,
5. Sesia lui Guzo Filip,
6. Sesia lui Pop Ionaş,
7. Sesia lui Sajtoş Gergely,
8. Sesia lui Ravasz Marian,
9. Sesia lui Ravasz Joja,
10. Sesia lui Szabo Mihai.

Pentru anul 1693 sunt amintite doar şapte sesii pustii. Toate şapte sunt ale unora dintre cei amintiţi.

După cum se poate observa, obligaţiile locuitorilor din aceste părţi erau destul de grele, ceea ce a dus la numeroase nemulţumiri, contradicţii şi chiar lupte deschise.

Formele de luptă ale populaţiei au fost fuga de pe moşie, haiducia şi revolta generală. Acestea erau mai numeroase, în mod deosebit, după invazia turcilor sau a altor popoare.

Astfel, pe domeniul Cehu-Silvaniei se înscriu în 1566, pustiiri, ucideri, oameni duşi în robie. Aici textul mai spune că nu numai din cauza turcilor s-au pustiit oamenii, ci şi din pricina slujbelor la care i-au supus stăpânul domeniului, Gheorghe Batory.

Începe acum, pentru satele de români iobagi, o dublă exploatare: una naţională şi alta socială. Datorită acestor situaţii şi din Giurtelec au fugit iobagii pe alte domenii feudale.

În 20 iulie 1652 iobagii din sat fac mărturie în chestiunea unor iobagi fugiţi, consăteni de-ai lor.

Urbariul din 1685, aminteşte pentru Giurtelec patru fugiţi:

1. Repaş Crăciun, de doi ani plecat împreună cu nevasta şi băiatul în comitatul Dăbâca, lângă apa Almaşului.

2. Guzo Ianoş, al doilea fugit, cu doi băieţi pe lângă Oradea           

    (de 20 ani).

3. Kato Demeter, demult fugit, nu se ştie unde.

4. Szabo Simion, locuieşte prin Chioar.

În urbariul din 1693 sunt amintiţi următorii fugiţi: reapare Repaş Crăciun şi Szabo Simion, dar apar şi trei fugiţi noi: Guzo Gherghely, Guzo Alexa şi Balotă Petru.

Lupta populaţiei pentru libertăţi economice şi împotriva asupririi feudale nu se opreşte aici, ci ea continuă în forme avansate. Astfel românii din aceste părţi ale ţării participaseră şi ei la puternica răscoală a ţăranilor din 1437 şi la războiul ţărănesc a lui Gheorghe Doja din 1504. Aceste două răscoale au zguduit puternic întregul edificiu feudal din Transilvania.

În aceasta perioadă, judecarea neînţelegerilor de pe domeniul feudal era făcută de stăpânul feudal. Acesta avea dreptul să amendeze supuşii, amenzile purtând numele de “gloabe”.

Urbariul din 1685 face referire la Giurtelec şi aminteşte de gloaba sângelui (pentru vărsarea de sânge se plăteau 12 fl., dintre care 2/3 reveneau stăpânului şi 1/3 revenea dregătorului). Când erau nemulţumiri, prima dată se apela la scaunul de judecată sătesc. Cui nu-i plăcea sentinţa se putea duce la scaunul târgului Cehu-Silvaniei. Dacă nici aici nu era mulţumit se putea duce la scaunul dominal, care era forul suprem pentru populaţia dependentă de pe domeniu.

Urbariul din 1693 completează, referitor la gloabă, că, dacă supuşilor nu le convenea sentinţa scaunului stăpânului, depuneau un florin taxă pentru pentru a apela la un arbitru neutru.

Pentru secolele al XV-lea şi al XVII-lea, referitor la Giurtelec nu avem situaţii clare care să arate evoluţia demografică a localităţii. Ele apar odată cu începutul secolului al XVIII-lea.

B. Viaţa social-economică pe aceste meleaguri din secolul al XVIII-lea şi până la începutul secolului al XX-lea

 Şi în perioada cuprinsă între secolele al XVIII-lea şi începutul secolului al XX-lea, în cadrul vieţii social-economice a localităţii întâlnim ca ocupaţie de bază agricultura şi creşterea animalelor. În afara lor, mai apar unele meşteşuguri casnice, preocupări de comerţ şi întâlnim chiar funcţionari.

În 1715, pământul arabil al localităţii era de 30 de găleţi, iar fânul de 32 ½. Referindu-ne la pământul arabil, este necesar să precizăm că cele 30 de găleţi date ca unitate de măsură nu reprezintă recolta pământului, ci cantitatea de seminţe necesară pentru a semăna întreaga suprafaţă. După datele pe care le deţinem referitor la acea vreme, pentru a semăna un iugăr erau necesare două găleţi de seminţe, şi deci, la 1715, pământul arabil putea fi în jur de 15 iugăre.

De asemenea, două care de fân echivalau cu un iugăr de fânaţ. Deci şi la fânaţ putem şti că în acel an Giurtelecul avea peste 16 iugăre.

Tot în 1715, din Giurtelec plătesc dare 8 iobagi şi 3 jeleri, în total 11 gospodării. Din aceştia 2 au fost unguri şi 9 valahi (români).

Se constată că în numai cinci ani pământul arabil al hotarului a crescut considerabil de la 30 de găleţi la 270 de găleţi, adică 135 iugăre, iar fânaţul era de 146 cosaşi. Nu ştim precis ce normă îi revenea unui cosaş, pentru a putea calcula precis fânaţul, dar este elocvent că această suprafaţă a crescut considerabil.

La 1720 plăteau dare 16 iobagi şi 10 jeleri.

Iobagii Giurtelecului apar ca şi chezaşi sau sunt puşi sub chezăşie în doar câteva acte cunoscute din secolul al XVIII-lea. Astfel pentru Rob Simion din Giurtelec, închis în temniţa închisorii din Hodod, stau chezaşi, în februarie 1733 , 25 de iobagi din sat (consătenii lui) cu suma de 300 fl. Cu patru ani înainte, pentru acelaşi iobag au fost chezaşi sătenii din Motiş.

Dintr-o statistică a Arhidiaconatului Someş-Odorhei făcută de episcopul I.M. Klein în 1733, reiese că Giurtelecu-Hododului avea în acea perioadă cea mai mare eclejie şi două iugăre de fânaţ. De aici putem remarca faptul că şi acum Giurtelecul îşi păstra domeniul Cehu-Silvaniei.

Un urbariu din 29 octombrie 1762 ne dă o conscriere a porţiunii Mariei Kapri căsătorită cu Gyulai Fenentsce ,  moştenită pe linie maternă din moşia Cehu-Silvaniei. Se întocmeşte pe declaraţia a opt martori, iobagi ai coposesorilor (familiile Toldi, Veselenyi, Gyulai, Jozse) alături de 2 iobagi proprii ai familiei Gyulai. Hotarul se compartimentează în câmpuri: spre Hodod, spre Motiş şi spre Pârâul Tare (azi, Valea Căminului).

Tot în urbariul din 1762 se fac referiri şi la unele obligaţii ale ţăranilor şerbi, precum şi la productivitatea hotarului. Se specifică, în ce priveşte claca, cum că iobagii din Giurtelec nu mai aveau rânduială fixă, slujesc când trebuie sau când li se cere, pe pâinea lor.

Lucrul acesta ne spune că iobagii erau crunt exploataţi, erau la cheremul stăpânului ori de câte ori avea această nevoie.

Este amintit încă faptul că se dădea şi dijmă. Giurtelecul fiind un sat de români nu dădea dijme din semănături, dar dădea unul din 10 porci, oi şi stupi, iar pe cei sub 10 îi răscumpăra cu 6 criţari.

Hotarul era slab productiv: un plug ara un pământ cu o găleată “semănătură” (adică ½ iugăr), care dă minim 4 clăi; o claie lasă în medie 3 mierţe de boabe (4 mierţe = o găleată).

Iată cum se prezenta structura sesiilor la 1762:

1. Kutso Vonul: (Cuceu)

Arabile : a) Câmpul spre Hodod cuprindea

2 galeţi, 1 găleată, 1 găleată  

   b) Câmpul spre Motis cuprindea

1 găleată

Fâneaţă: a) Câmpul spre Hodod cuprindea

3 care, 1 car, 1 car

   b) Câmpul spre Motiş cuprindea

1 car, 3 care, 1car 2. Kutso Constantin Arabile: a) Câmpul spre Hodod cuprindea1 găleată

    b) Câmpul spre Motiş cuprindea

1 găleată,1 găleată, 1 găleată

  Fâneaţă: a) Câmpul spre Hodod cuprindea

2 care, 1 car, 3 care, 1 car

 3. Rogoz Alexa şi fiul său Marcu (familist)

                                Arabile: I. Câmpul spr Hodod cuprindea

3 găleţi, 4 găleţi, 2 găleţi

          II. Câmpul spre Motiş cuprindea 1 găleată, ½ găleţi, 1/3 găleţi, ½ găleţi         Fânaţe: I. Câmpul spre Hodod cuprindea 3 care, 5 care           II. Câmpul spre Motiş cuprindea       1 car, 2 care, 4 care, 4 care, 2 care, 1 car, ½ care

    4. Horincar Gligor, jeler

        Arabile: I. Câmpul spre Hodod cuprindea

1/3 găleţi

    5. Rogoz Vonul

        Arabile: I. Câmpul spre Hodod cuprindea

½ găleţi, 1 găleată, ½ găleţi

Pentru a avea o imagine mai edificatoare despre posesiunile unora dintre cei amintiţi în urbariu, reamintim că 4 mierţe echivalau cu o găleată, două găleţi semănături echivalau cu un iugăr de pământ arabil, iar două care de fân echivalau cu un iugăr de fâneaţă.

Într-o înscriere făcută la 22 mai 1796 se arata că pe o moşie parţială din Gyurtelke (deci într-o altă porţiune din Giurtelec) se spune că aici trăiau 10 iobagi şi un teren de iobag era nelocuit.

Într-o altă înscriere intitulată “Numărul iobagilor de la Bik în jos” se spune că în Giurtelec numărul iobagilor era de 12. Probabil că este vorba de o altă porţiune din Giurtelec, aparţinând altei familii nobiliare, pentru că urbariul avuţiilor de la Csek (Cehu)ne înştiinţează despre 57 de iobagi în Giurtelec, număr considerabil mai mare decât cei aflaţi până acum în alte porţiuni.

Au rămas date şi despre acei oameni din localităţile Hodod şi Giurtelec care în 1797 au făcut donaţii pentru ajutorarea situaţiei grele de război, printre care: Gyulai, Jozsf, baronul Bornemisza Iozsef, contele Teleki Imre. Este vorba probabil de războiul din 1796-1797 pe care austriecii l-au purtat în nordul Italiei împotriva lui Napoleon Bonaparte.

După cum vedem, cei ce sprijineau regimul habsburgic erau marile familii nobiliare.

Dacă nobilii din Transilvania erau cei care sprijineau monarhia habsburgică, masele populare luptau împotriva ei, împotriva asupririi naţionale şi sociale. Revoluţia de la 1848 din ţările Europei apusene a fost ocazia izbucnirii revoluţiilor de la 1848 şi din cele trei provincii româneşti. În timpul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, locuitorii părţilor sălăjene, din care făcea parte atunci Giurtelecul, au participat şi ei în mod activ la această revoluţie. Intensificarea măsurilor represive împotriva iobagilor şi jelerilor români de către autorităţile nobiliare din comitatul Solnokului de Mijloc a dat naştere la o puternică mişcare de opoziţie în problemele recrutării la oaste şi depunerii jurământului de fidelitate. Documente oficiale elaborate în timpul evenimentelor atestă existenţa unei stări de spirit alarmante în rândurile locuitorilor români, în special în aşezările din zona Cehu-Silvaniei. Îndeplinirea misiunii de recrutare a fost încredinţată unei comisii formată din primpretorul Benko Elek, baronul Elostay Bela şi Iarsti Carol, care la 6 octombrie 1848 se aflau în Cehu-Silvaniei. Descriind starea de spirit ce domnea în rândurile populaţiei româneşti din zonă, prin preotul Benko Elek se arata că în aceste părţi locuite de valahi domneşte o mare agitaţie. Tot mereu clopotele bat alarma. Apoi, acuzându-i de o asemenea stare de agitaţie pe slujitorii bisericii româneşti, el scrie că “preotul din Giurtelecu-Hododului a luat jurământul credincioşilor săi ca să se răzbune contra domnului Hockler Laszlo”. După afirmaţiile primpretorului, locuitorii români erau atât de porniţi împotriva autorităţilor şi nobilimii, încât nu s-a găsit un curier pentru a-l trimite cu o scrisoare oficială la Krasna.

Un alt document al vremii reda o scrisoare a baronului Weselenyi Farkas, trimisă la Budapesta şi expediată din Hodod la 29 martie 1848. Şi el remarcă starea de agitaţie a ţăranilor din Solnokul de Mijloc în preajma izbucnirii Revoluţiei din 1848 din Transilvania. Printre altele, baronul consemna: “Totodată raportez oficial excelenţei voastre că la şedinţa comunităţii orăşeneşti ţinută la Zalău (despre care nu mă îndoiesc că judele prim a raportat excelenţei voastre) s-au rostit discursuri, s-au dat sfaturi şi s-au luat hotărâri nelalocul lor. Ele au provocat agitaţia între ţărani şi nobili, încât stăm într-adevăr cu toţii în faţa celei mai mari primejdii. Să dea D-zeu să mă înşel, dar sunt nevoit a scrie în prealabil toate astea excelenţei voastre şi a cere dispoziţiile într-o astfel de problemă”.

Putem remarca cu mândrie că şi locuitorii Giurtelecului au avut o prezenţă activă în cadrul uneia dintre cele mai mari evenimente istorice ale veacului al XIX-lea, care a fost Revoluţia de la 1848.

Tot o prezenţă activă au avut giurtelecanii şi la un alt mare eveniment istoric al secolului al XIX-lea şi anume Războiul de Independenţă de la 1877. Revista Gazeta Transilvaniei din 23 mai 1878 consemnează că învăţătorul Ion Budelecanu din Giurtelecu-Hododului împreună cu şcolarii săi au colectat 2 kg de scame pentru a fi trimise pe front şi folosite ca pansament. Iată cum era redactată scrisoarea învăţătorului din Giurtelec către redactorul prestigioasei reviste:

“H.Giurtelecului, 1 Martie 1878

învăţătorul Ion Budelecanu

Pré stimate dle Redactoru: Pentru românii răniţi în luptele din Bulgaria pentru libertate şi creştinism, şi şcolarii mititei din H.Giurtelecului au făcutu 2 klgr de scame alăturate cu rogarea, ca’se binevoiţi a le înainta la destinaţiunea s’a. Dintre şcolari s’au distinsu la strungirea scamelor mai alesu: Ştefanu Horincaru, Vasiliu Zoicaşiu, Irina Danu şi Veronica Caba.

   Primirea – Ve roga, a-o cuietă în gazeta

Ionu Budelecanu

Inveţiatoriu

Fapta aceasta, nu este numai un act de binefacere ci şi o dovadă de profund patriotism, izvorât din dorinţa nestrămutată a întregului popor român de a trăi liber şi independent, într-o ţară unită, liberă şi independentă.”

Trecând din nou la problemele economice, putem semnala că în 1895 suprafaţa totală a hotarului localităţii Giurtelec, era de 2.403 holzi cadastral din care: 517 teren arabil, 337 pădure, 316 fânaţ, 70 stupării, 47 neproductiv, 2 vii.

În 1910 suprafaţa totală a hotarului satului era de 2.412 holzi cadastrali.

Anul 1918 a fost pentru locuitorii Giurtelecului, ca de altfel pentru toţi românii din Transilvania, anul împlinirii visului lor de veacuri: Unirea Transilvaniei cu România. Te impresionează mărturisirile celor mai vârstnici locuitori ai satului prin care amintim de Perşe Onuţ şi Ember Marian (Nisia), care au fost martori oculari ai acelor minunate vremuri. Îşi amintesc cu bucurie de activitatea neobosită  pe care a depus-o pentru unire Gheorghe Pop de Băseşti, care a venit în timpul acela de foarte multe ori în Giurtelec pentru a sta de vorbă cu oamenii.

Situaţia demografică

O dată cu începutul secolului al XVIII-lea primim veşti scrise despre evoluţia numărului locuitorilor localităţii Giurtelec şi  structura lor pe naţionalităţi.

În 1715 populaţia înscrisă era de 99 de suflete din care 81 erau români, iar 18 maghiari.

În 1720, numărul populaţiei s-a ridicat la 234 de inşi, din care 144 au fost valahi (români), iar 90 unguri. Deci iată că în termen de 5 ani se observă o creştere considerabilă a populaţiei atât în rândul românilor cât şi în rândul celor de naţionalitate maghiară.

Într-o statistică a Arhidiaconatului Someş-Odorhei făcută de episcopul I.M. Klein şi prezentată de A. Bunea la 1733, se spune că în Giurtelec trăiau 30 de familii de români (“incolae valachi”) . Episcopul precizează că, dacă considerăm în medie 5 suflete la fiecare familie, uşor aflăm un calcul general şi numărul sufletelor. Deci existau în 1733 în Giurtelec în jur de 150 români, de religie greco-catolică, aveau o biserică şi un preot pe nume Mihai. Preotul nu avea casă parohială, dar poseda o eclajie de 3 iugăre(un iugăr arabil, 2 iugăre fânaţă), după care preotul nu plătea contribuţie şi nici decime.

În 1750, conscrierea episcopului Pavel Aron menţionează pentru Giurtelec 310 suflete, locuitori greco-catolici.

Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762, publicată de Virgil Ciobanu, menţionează pentru Giurtelec următoarea situaţie: existau la acea dată 68 de familii de religie neunită, care aveau o biserică,  dar nu aveau preot. Mai erau încă trei familii şi un preot de religie unită. Eclejia era formată din:  pământ arabil (11), fânaţe (7) şi vii(20). Este amintită şi existenţa unei case parohiale.

Conscripţia iosefină ne dă o situaţie mai amplă asupra localităţii Giurtelec în perioada 1784-1787. Numărul caselor era de 75, iar numărul familiilor era de 91. Populaţia se ridica la 642 de persoane. S-au mai consemnat 15 persoane străine (veniţi în sat) şi doi plecaţi, existând o populaţie fizică de 655 de locuitori. Numărul copiilor între 1-12 ani a fost de 113, iar între 13-17 ani de 23.

Din totalul de 642 persoane, 323 erau bărbaţi, dintre care 115 căsători şi 208 necăsătoriţi. Restul de 319 erau femei. În ceea ce priveşte ocupaţiile erau amintiţi: preot=1, ţărani=62, jeleri=46, diverşi=21 şi un soldat.

În 1830 Giurtelec făcea parte tot din comitatul Solnokul de Mijloc cu o populaţie de 660 de locuitori şi o biserică greco-catolică.

Petri Mor consemnează în monografia asupra comitatului Sălaj că în Giurtelecu-Hododului este o biserică greco-catolică. Înregistrarea începe cu data de 1827. Şcoala elementară are o singură clasă şi a fost de natură bisericească. Este pentru prima dată când se aminteşte de şcoală într-un act oficial în cadrul acestei localităţi. Considerăm, până la proba contrarie, ca primă atestare a şcolii generale, anul 1837.

În 1854 Giurtelecul număra deja 858 locuitori. Tot la acea dată Hododul avea 1152  locuitori, Nadişu-Hododului avea 689  locuitori, Leleiul avea 871 locuitori, iar Motişul avea 508 locuitori.

În decurs de un deceniu populaţia a crescut cu peste 100 de persoane, numărând în 1890, 1165 locuitori. Dintre aceştia 1141 erau români de religie greco-catolică, 16 erau germani israeliţi, 5 erau maghiari reformaţi şi 3 de altă limbă, dar tot de religie reformată. Numărul gospodăriilor era de 228, iar în 1895 erau de 229.

În 1900, Giurtelecu-Hododului număra 1182 locuitori. Dintre aceştia 604 erau activi, iar 578 erau întreţinuţi (pasivi).

Dintre cei 1182 locuitori, 1014 se ocupau cu agricultura (504 erau activi şi 510 pasivi). În cadrul industriei casnice, au fost înregistraţi 18 activi si 29 pasivi, un comerciant activ şi 5 pasivi. Mai existau şi oameni care lucrau cu ziua (zilieri), dintre care 62 activi   şi 17 pasivi, iar slugi sunt amintite cinci.

De asemenea, sunt amintiţi liberi profesionişti şi funcţionari publici: 2 activi şi unul pasiv, iar la ocupaţii necunoscute au fost înregistraţi 12 activi şi 16 pasivi.

Cei care lucrează în agricultură sunt înregistraţi astfel: dintre bărbaţi 337 activi şi 178 pasivi, iar dintre femei 166 active şi 332 pasive.

Dintre aceştia 51 erau mici proprietari care arendau, iar 135 erau zilieri, tot mici proprietari.

În 1092, sunt înregistraţi tot 1182 locuitori, dar se specifică că 1153 sunt români, iar 29 maghiari. Bărbaţi erau 594, iar femei 588. Din totalul de 1182 locuitori, 505 erau necăsătoriţi, 502 erau căsătoriţi, iar 95 erau văduvi sau văduve. Numărul cunoscătorilor de carte era de 41. Existau 241 de case dintre care: 226 erau construite din lemn, iar 15 erau clădite din chirpici.

La 1907, pentru Giurtelec sunt amintiţi tot 1182 locuitori şi acelaşi număr de case, 241.

În 1910 numărul locuitorilor a crescut considerabil la 1301 dintre care: 637 erau bărbaţi, iar 664 erau femei.

Un număr de 691 locuitori erau necăsătoriţi, 530 erau căsătoriţi şi 80 văduve sau văduvi. Din totalul de 1301 locuitori, 1262 erau români, 23 maghiari şi 16 de alte naţionalităţi.

Din punct de vedere confesional, 1283 erau greco-catolici, 13 israeliţi şi 5 reformaţi şi dintre toţi doar 36 erau cunoscători de carte. 

Casele de locuit erau în număr de 253, dintre care 8 erau din cărămidă sau piatră, 14 din chirpici şi 231 din lemn. De asemenea, din totalul de 253 case, 30 erau acoperite cu ţiglă şi tablă, 15 erau acoperite cu şindrilă şi 208 cu paie sau trestie.

Şi pentru anul 1913 întâlnim pentru Giurtelec aceeaşi situaţie cu cea din 1910, adică 1301 locuitori şi 253 case.

În anul 1902 străzile satului erau următoarele: Uliţa Mare , Uliţa Borzii, Uliţa Marineştilor, Sofia, Drumul Fânaţelor, Uliţa Creţilor, Uliţa Bisericii, Drumul Pădurii Rare.

Cu unele excepţii s-au păstrat până astăzi denumirile unora dintre aceste uliţi.

Toponimile de la hotar s-au păstrat şi ele: Faţa şi Dosul Spinoasei, Stigleţi, între Gozuri, Puturoasa, Gura Săliştii, Spini, Dealul Nucilor, Făgetul Motişului, Cânepi, Tufe, Fânaţe, Fântânele, Stupini, Ertase, Căminaş, Pădurea Rară. Aceste toponime de hotar s-au mai înmulţit de-a lungul anilor şi ele au fost amintite în partea de început a lucrării.

Bibliografie

1. Arhiva contelui Kunn Geza, A Fascicola I, II, III, VIII, XV, XVI, XX şi C. Fascicola IX, XVI, în Arhivele Statului Cluj-Napoca.
2. Arhiva familiei Budoskuli Gyorgy,Arhivele Statului Cluj-Napoca.
3. Arhiva Naţională Maghiară, Arhiva fiscală a Transilvaniei, D. IV, fascicola 327 F fila 182 – 183, fila 72 – 72, fila 113 în Fotocopii, Biblioteca Academiei Cluj-Napoca, F.T. 33, 34, 36.
4. Abrudan, Paul, Revoluţia de la 1848 –1849 din Transilvania, vol. I, 1848, Editura Academiei, Document nr. 114.
5. Bârlea, Ovidiu, Mica enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
6. Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, II, Editura Minerva, Seria „Momente şi sinteze”,Bucureşti, 1981
7. Bernea, Ernest, Carte de gândiri populare roâneşti, (Editura Cartea Românească) Bucureşti, 1981
8. Brătescu Monica, Colinda românească, Editura Minerva Bucureşi, 1981
9. Breban, Vasile, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1986

     10. Budiş, Monica,                                 Criterii de zonare etnografică a                    

gospodăriei rurale tradiţionale, în 

                                                                    „Revista de Etnografie şi Folclor”, 

                                                                    Editura Academiei Române, Tomul 39, 

                                                                    nr. 5 – 6, Busureşti, 1994

     11. Bunea, Augustin,                             Episcopul Inocenţiu Klein, Blaj 1900,       

                                                                    Statistica românilor din Transilvania 

                                                                    în 1733

     12. Bunea, Augustin,                             Episcopii Petru Paul Aron şi        

Dionisiu ovacovici sau Istoria       

                                                                    românilor transilvăneni de la 1771             

                                                                    până în 1764, Blaj, 1902, Statistica  

                                                                    românilor din Transilvania în anul  

                                                                    1750 făcută de vicarul episcop 

                                                                    Petru Aron.

     13. Butură, Valer,                                  Cultura spirituală românească, 

                                                                    Editura Minerva, Bucureşti, 1992.

     14. Butură, Valer,                                  Etnografia poporului român, Editura 

                                                                    Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

     15. Caraman, Petru,                               Colindatul la români, slavi şi la alte  

popoare, Editura Minerva, Bucureşti,          

                                                                    1983.

     16. Chivu, Iulian,                                   Predicţiile – mantică sau experienţă  în     

                                                                    „Revista de Etnografie şi Folclor”, 

                                                                    Tomul 39, nr. 5 – 6 , Bucureşti, 1994.

      17. Ciobanu, Stanca,                             Oral, sincretic, colectiv anonim în

folclorul contemporan  în „Anuarul         

                                                                    Institutului de cercetări etnologice si        

                                                                    dialectologice”, Consiliul Culturii şi     

                                                                    Educaţiei Socialiste, Seria A, 6 -7, 

                                                                    Bucureşti, 1987.

      18. Ciobanu, Virgil,                              Statistica românilor ardeleni din anii

1760 – 1762  în „Anuarul Institutului  de   

                                                                    Istorie”, Cluj 1924 -1925, Cluj 1926.

      19. Ciobănel, Alina Ioana,                   Reşedinţa maritală – contexte       

culturale, economice, juridice  în  

                                                                    „Anuarul Institutului de Etnografie şi 

                                                                    Folclor”, Constantin Brăiloiu, Tomul 6,  

                                                                    Bucureşti, 1995.

      20. Clebert, Jean-Paul,                         Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri    

animaliere, Editura Artemis, Bucureşti, 

                                                                    1995.

      21. Comânici, Germina,                       Rolul cercetării ştiinţifice în procesul  

de valorificare a obiceiurilor  în 

                                                                    „Anuarul Institutului de cercetări  

                                                                    etnologice şi dialectologice”, Consiliul 

                                                                    Culturii şi Educaţiei Socialiste, Seria A,

                                                                    6 – 7 , Bucureşti, 1987.

      22. Colecţia Mike Sandor,                   Statistica Transilvaniei de la 1830,  

                                                                    Biblioteca Academiei Cluj – Napoca.

      23. Colecţia Mike Sandor,                   Buletinul guberniului provincial  

pentru Marele Principat  Transilvania,   

                                                                    1854, Biblioteca Academiei 

                                                                    Cluj – Napoca.

      24. Constantin, Marian,                       Colindătorii. Ritual şi mod de viaţă în

satul românesc  în „Revista de 

                                                                    Etnografie şi Folclor”, Editura 

                                                                    Academiei Române, nr.3 -4, Bucureşti, 

                                                                    1996.

      25. Constantin, Nicolae,                      Certitudini şi cântări în folcloristica

actuală în „Studii şi comunicări de 

                                                                    etnologie”, Editura Academiei Române, 

                                                                    Serie nouă, Tomul XI, Bucureşti, 1997.

       26. Coriolan, Suciu,                            Dicţionar istoric al localităţilor din

Transilvania, vol.I, Editura Academiei 

                                                                    Cluj – Napoca, Bucureşti, 1966.

  27. Delumeau, Jean,                           Frica în Occident, sec. XIV – XVIII. O

cetate asediată , vol I – II, Editura 

                                                               Minerva, Bucureşti, 1986.

  28. Documente privind istoria României, Seria C, Transilvania, veacurile       

         XI – XIII, Biblioteca Academiei Cluj – Napoca.

  30. Evseev, Ivan,                                Dicţionar de magie, demonologie şi

mitologie românească, Editura 

                                                               Amarcord, Timişoara, 1997.

  31. Gazeta Transilvaniei,  anulXII, nr.37, joi 11/23 mai 1878, Biblioteca 

         Academiei Cluj – Napoca.

  32. Ghinoiu, Ion,                                Zilele săptămânii. Credinţe şi tradiţii

                                                               în „Tradiţia românească”, nr.1, 1993.

  33. Ghinoiu, Ion,                                Vârstele timpului, Editura Meridiane,  

                                                              Bucureşti, 1988.

  34. Herseni, Traian,                           Colinde şi obiceiuri de Crăciun. Cetele

de feciori din Ţara Oltului, Făgăraş,  

                                                              Editura „Grai şi Suflet – Cultura  

                                                              Naţională”, Bucureşti, 1997.

  35. Ioniţă, Sorin,                               Creştinism ţărănesc. Practici religioase

la Crâsani – Ialomiţa  în „Revista de 

                                                             cercetări sociale”, nr.3, Bucureşti,  

                                                             septmbrie 1996.

  36. Leontin, Ghergariu,                    Ocupaţii anexă ale populaţiei din Sălaj

în trecut  în „Anuarul Muzeului 

                                                             Etnografic al Transilvaniei 1968 – 1970” ,  

                                                             Cluj-Napoca, 1971.

  37. Lorinţ, Florica Elena,                 Însemne ale memoriei culturale:

instantanee antropo-cosmogonice din

tradiţia satului românesc în „Revista de  

                                                             Etnografie şi Folclor”, Tomul 39, 

                                                             nr. 5 – 6, Bucureşti, 1994

  38. Magyar Sztatisztikai Kozlemenyek, 1900 es nempszamlalas, Budapesta, 

         1904, Biblioteca Academiei Cluj-Napoca. 

  39. Marian, Simion Florea,             Naştera la români, Editura „Grai şi Suflet 

                                                           – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995

  40. Marian, Simion Florea,             Nunta la români, Editura „Grai şi Suflet –    

                                                          Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995

        41. Marian, Simion Florea,             Înmormântarea la români, Editura „Grai  

                                                                şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti,  

                                                                1995

42. Maxim, Elena,                         Repetarea timpului mitic şi a spaţiului

sacru în „Revista de Etnografie şi Folclor”,  

                                                      Tomul 41, nr. 3 – 4, Bucureşti, 1996.

43. Mica, Alexandru, Prelegeri de etnologie şi etnografie

românească, Editura Ramcor, Bucureşti.

44. Mihail, Zamfira,                      Protecţia religioasă a habitatului în satul

românesc în „Revista de Etnografie şi    

                                                       Folclor”, Tomul 39, nr. 5 -6, Bucureşti,  

                                                      1997.

45. Mihăilescu, Vintilă, Două sate în tranziţie. Tipri strategice

dominante în lumea rurală în „Revista de 

                                                       Cercetări Sociale”, nr. 3, Bucureşti,            

                                                       septembrie 1996.

46. Mitu, Sorin,                             Geneza identităţii naţionale la românii

ardeleni, Editura Humanitas, Bucureşti,  

                                                       1997.

47. Moise, Ilie,                               Etnologia de urgenţă: impliniri şi

deziderate în „Revista de Etnografie şi 

                                                       Folclor”, Tomul 41, nr. 3 – 4, Bucureşti, 

                                                       1996.

48. Mor, Petri, Szilagyi varmegye monographiala, 

                                                       vol. I – III, 1901 – 1904, Bucureşti.

49. Moraru, Georgeta,                    Aspecte ale etnologiei locuirii –

structurarea spaţiului agricol în „Revista 

de Etnografie şi Folclor”, Tomul 39,

                                                        nr. 5 – 6, Bucureşti 1994

50. Olteanu, Antoaneta,                 Personaje mitologice malefice. Spirite ale

pădurilor, apei, nopţii în „Revista de 

                                                       Etnografie şi Folclor”, Tomul 40, nr. 2, 

                                                       Editura Academiei Române, Bucureşti.

51. Pamfile, Tudor,                        Sărbătorile la români, Editura Saeculum,   

                                                       Bucureşti, 1997.

52. Pârâu, Steluţa,                          Sărbătorescul obiceiurilor între sacru şi

profan (disjuncţie şi interferenţă) în 

                                                       „Revista de Etnografie şi Folclor”, Tomul 

                                                       41, nr. 3 – 4, Bucureşti,  1996.

53. Pop, Dumitru,                          Folclor din zona Codrului, Centrul de

îndrumare a creaţiei populare şi a       

mişcăriiartistice de masă al judeţului

Maramureş, Baia Mare, 1978.

54. Pop, Mihai,                              Obiceiuri tradiţionale româneşti,  

Institutulde cercetări etnologice şi         

dialectologice, Bucureşti, 1976.

55. Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel,  Folclor literar românesc, Editura  

                                                         Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,  

                                                         ediţia a II-a.

56. Popescu,  Alexandru,                 Interferenţe rural-urbane în evoluţia

ceremonialului tradiţional în „Anuarul 

                                                         Institutului de cercetări etnologice şi 

                                                         dialectologice”, Consiliul Culturii  şi 

                                                         Educaţiei Socialiste, Seria A, 6-7, 

                                                         Bucureşti, 1987.

57. Praoveanu, Ioan,                        Contribuţii la studiul aşezărilor   

brânene în „Revista de Etnografie şi 

                                                         Folclor”, Tomul 41, nr.3-4, Bucureşti, 

                                                         1996.

58. Prodan, D.,                                 Iobăgia în Transilvania în secolul al

XVI-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 

                                                         1967.

59. Registrul de procese-verbale al Parohiei Giurtelecu-Hododului la 

1940.

60. Rogoz, Viorel,                           Obiceiuri de primăvară în „Cronica 

                                                         sătmăreană”, nr.2933, 28 aprilie, 1979.

61. Rogoz, Viorel,                           Preocupări pentru „înfrumuseţare” şi

„trecere” în folclor în „Cronica 

                                                         sătmăreană”, nr.3544, 18 aprilie, 1981.

62. Rogoz, Viorel,                           Peţitul şi târguiala în „Cronica 

                                                        sătmăreană”, nr.4377, 25 decembrie, 1983.

63. Rogoz, Viorel,                          Din vechea mitologie românească în 

                                                        „Cronica sătmăreană”, nr.3567, 16 mai, 

                                                        1981.

64. Rogoz, Viorel,                          Preocupările ţăranului din Codru 

pentru bunăstare şi belşug oglindite în

folclor în „Cronica sătmăreană”, nr.2831, 

                                                        1978.

65. Rogoz, Viorel,                          Consideraţii etnografice asupra   

obiceiurilor augurale din zona Codru în 

                                                        „Tribuna”, nr.2, 1984.

66. Rogoz, Viorel,                          Valoarea tradiţiei – tradiţia valori în 

                                                       „Cronica sătmăreană”, nr.5337, 1987.

67. Rogoz, Viorel,                         Practici tradiţionale în ţinutul Codrului

                                                       în „Cronica sătmăreană”, nr.3943, 1982.

68. Rogoz, Viorel,                         Aspecte ale folclorului codrenesc în 

                                                      „Cronica sătmăreană”, 1978.

69. Rogoz, Viorel,                        Reflexe nupţiale în poezia colindelor în 

                                                     „Poesis”, an II, nr. 2, 1991.

70. Sârcu, T,                                Geografia fizică a româniei, Editura 

                                                     Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971. 

71. Stan, Lucia, Întemeierea adăposturilor spiritului – 

între gestul sacru şi actul natural în 

                                                      „Revista de Etnografie şi Folclor”, Tomul 

                                                      42, nr. 1 – 2, Bucureşti, 1997.

72. Şeuleanu, Ion,                         Poezia populară de nuntă, Editura 

                                                      Minerva, Bucureşti, 1985.

73. Şeuleanu, Ion,                         Cercetarea faptelor de cultură populară:

examenul interdisciplinar în „Revista de    

                                                      Etnografie şi Folclor”, Tomul 41, nr.  3 – 4, 

                                                      Bucureşti, 1996.

74. Togan, Nicolae, Statistica românilor din Transilvania în 

1733 în revista „Transilvania”, nr. 9, Sibiu, 

                                                     1898.

75. Văduva, Ofelia,                      Actul alimentar, creator de rol şi statut  

social în „Anuarul Institutului de Etnografie 

                                                     şi Folclor”, Constantin Brăiloiu, Tomul 6, 

                                                     Bucureşti, 1995.

76. Vlăduţiu, Ion,                         Etnografia românească. Istoric. Cultura

materială. Obiceiuri, Editura Ştiinţifică, 

                                                     Bucureşti, 1973.

77. Vrabie, Gheorghe,                 Folclorul. Obiect, principii, metodă,

categorii, Editura Academiei RSR, 

                                                     Bucureşti, 1970.

78. Vuia, Romulus,                      Studiu de Etnografie şi Folclor, Editura 

                                                     Minerva, Bucureşti, 1975.

79. Cuceu, Ion,                             Fenomenul povestitului, Presa Universităţii  

                                                      clujene, Cluj-Napoca, 2000.

80. Cuceu, Ion, Cuceu, Maria,     Vechi obiceiuri agrare româneşti, Editura   

                                                     Minerva, Bucureşti, 1988.