Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Mânău face parte  integrantă din Protopopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterioar aparținând de Protopopiatul Baia Mare încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Apoi în 1936, documentele identifică parohia sub jurisdicția Protopopiatului Silvaniei, iar anterior acestui an, încă din 1835 aparținea de Protopopiatul Băsești / Illyésfalvensis al Vicariatului Silvaniei.

Atestată documentar  abia în 1423 aparținând cetății Aranyos din comitatul Solnocul de Mijloc,  vechimea localității Mânău se peierde în epoca dacică, fiindcă așezarea face parte, atât din arealul numit ”Bodava”, cât și din complexul arheologic Oarța – Bicaz. Ca atare, încă de la începuturi, populația localității a fost românească.

În 1425 documentele precizează că satul a fost divizat între Iaksik Gheorghe și Batory Sanislau, iar în 1472 era proprietatea lui Dragffy Nicolae. Dacă în secolul al XV-lea și în prima jumătate a secolului al XVI-lea aparținea de domeniul Cehului a comitatului Solnocul de Mijloc, potrivit Urbariului din 1566 și Registrului de dijme din 1570, Mânăul este sub jurisdicția domeniului Ardudului din comitatul Sătmar, fiind unul dintre satele ungurești, căci satele românești sau cele cu prestații caracteristice românești erau cuprinse în voievodate. Însă de la sfârșitul secolului revine domeniului Cehului, comitatul Solnocul de Mijloc, aparținând din 1646 contesei Iudita Bartsai.

Sub aspect geografic, localitatea este așezată în extremitatea sud-vestică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă de coline, cu o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Potrivit documentelor o veche biserică din lemn a fost datată la începutul secolului al XVIII-lea, fiind consemnată în Conscripția din 1733 atestă parohia vacantă în protopopiatul Someș-Odorheiu, fiind înregistrate 30 de familii de valahi, care aveau o biserică, un preot și un cantor, ba chiar erau și două școli elementare, una valahă și alta reformată.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de comitatul Solnocul de Mijloc, având biserică pentru cele 47 de familii, însă consemnează și existența a 2 familii greco-catolice. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

O biserică veche din lemn este datătă din 1835, având hramul Sfințiilor Arhangheli Mihail și Gavril, localizată în vechiul cimitir și care a fost demolată după cel de-al Doilea Război Mondial.

Construcția bisericii actuale, închinată Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a început în 1943 și s-a finalizat în anul 1957, când a fost sfințită de P.S. Teofil Herineanu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului.

Biserica este construită din cărămidă și piatră, după un plan tip sală sau navă, cu dimensiunile de 21m x 9 m. Absida altarul este poligonal nedecroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura sudică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărui șarpantă este în formă de coif (piramidală), acoperită cu tablă. 

În anul 1992, locașul a fost pictat de Dorel Topan, iar după finalizarea lucrării, în același an, biserica a fost resfințită de Preasfintitul Parinte Justinian Chira, episcopul Maramureșului și Sătmarului. Peste zece ani, respectiv în 2012, au fost efectuate ample lucrări de renovare, tencuieli exterioare, parchetarea bisericii, reamenjarea Sfantului Altar, inlocuirea totala a mobilierului, reconditionarea acoperisului, refacerea privorului, automatizarea clopotelor, care au fost tarnosite de Preasfintitul Parinte Iustin Sigheteanul, arhiereu vicar al Maramureșului și Sătmarului.

Primul preot  atestat istoric este pr. Constantin (1784), iar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, șirul preoților este continuu prin pr.  Marcu Pop (1860 – 1900), apoi pr. Augustin Mândruțiu (1900 – 1906),  pr. Ioan Bran (1906 – 1909),  pr. Vasile Coteț (1910 – 1927), parohia fiind vacantă pentru un an, până în 1928 slujbele le oficia pr. Vasile Mierlaș din Sălsig. Între 1928 – 1942 credincioșii din Mânău și filia Tohat au fost păstoriți de pr. Valeriu Ciurdărean (1928 – 1942), urmat de pr. Victor Meșaroș (1942 – 1957), apoi pr. Alexandru Avram (până în 1969), pr. Coriolan Mureșan (1969 – 1972), pr. Gheorghe Lupșe (1972 – 1978), pr. Nicolae Petruș (1978 – 1994), iar din 1994 până în prezent pr. Valer Nicolae Pop.

Cimitirele

Comunitatea are două cimitire, unul actual și altul vechi, unde a fost, de fapt, biserica veche, care a fost demolată după cel de-al Doilea Război Mondial.

Activități culturale și filantropice în trecut

Documentele atestă existența școlii confesională din 1835, având învățător calificat. S-au remarcat câțiva dascăli, care au păstrat valorile naționale și-au determinat ideea emancipării, respectiv, învățătorii  Grigoriu Niresianu (1865 – 1875), Alexius Fogasiu (1877 – 1881), Basilius Ghițiu (1882 – 1892), Alexander Ciupe (1894 – 1905), iar din 1906, Pompei  Boca, ce era și cantor.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Mânău însumează 400 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Valer Nicolae Pop, cantareti Silaghi Florin si Vasoc Simion, parclisier Tibrus Doru, iar epitrop Simion Topan.

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”. În râvna preotului și sub coordonarea dnei Rodica Pop a fost refăcut corul bisericii, susținând diferite concerte și participând la pelerinaje care însuflețesc viața religioasă. De asemenea, credincioșii se implică în activitățile filantropice.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Meteș Morar-Chelințanu, Ioan, Monografia satului Chelința, edț. revizuită, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2014.
4. Móor, Petri, Monografia Județului Sălaj, Budapest, vol.  I și IV, 1901 – 1904.
5. Musca, Elena, Repertoriul localităţilor din Sălaj în secolul al XV-lea, în ”Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 265 – 287.
6. Prodan, David, Iobăgia în Transilvania, în secolul al XVI-lea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, vol. II, 1968.
7. Sălăjan, Iulian, Tohat – străveche vatră românească de sub Codru, edț. a II-a, Ed. Societății Culturale Pro Maramureș ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2000.
8. Stoica, Dionisie  și Lazăr, Ioan P., Schița monografică a Sălagiului, Ed. Victoria, Șimleu-Silvaniei, 1908.
9. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1967.
10. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 169 – 213.
11. Wagner, Ernest, Aspecte din istoria cetății și a domeniului Cehu Silvaniei. Urbariul cetății Cehului din 1693, în ”Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 309 – 340.