Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Mireșu Mare face parte  integrantă din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterioar aparținând de Protopopiatul Baia Mare.  Potrivit documentelor, încă din 1867aparținea de Protopopiatul Nireșului / Nagy-Nyiresiensis până în 1936 când face parte din Protopopiatul Chioar, pânăa doua jumătate a secolului al XX-lea.

Cu toate că localitatea este menționată pentru prima dată în 1424 prin Conventul de la Leles, intrând în proprietatea fiilor lui Drag, adică Gheorghe și Sandrin, de pe domeniul Chioarului, vechimea acesteia se pierde în negura timpului, întrucât între Mireșul Mare și Tulghieș s-au descoperit bronzuri, monede dacice și romane din secolele I-III, și chiar se poate ajunge până la epoca bronzului dacă ne raportăm la cultura Suciu, dintre bazinele Someșului  inferior, superior și Lăpuș, unde se cunosc descoperiri de arme de prestigiu.

Din tradiţie se ştie că înainte de 1460 vatra satului era în apropiere de localitatea Iadăra, mutându-se pe locul actual, fiind protejată de pădure.

Încă din anul atestării, localitatea aparține domeniului Cetății de Piatră, în cadrul comitatului Solnocul de Mijloc, și apoi, din 1560, de districtul autonom Chioar.  La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul următor, districtul Chioar avea două cercuri, respectiv cercul Copalnic şi Cercul de Munte cu reşedinţa la Şomcuta, aceste cercuri aveau jurisdicţie peste cele şase plăşi, din Berchez, Boiu Mare, Mireşul Mare, Şomcuta, Şoimuşeni şi Vad. Iar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, localitatea Mireșu Mare să revină comitatului Satu Mare, întrucât legea din 1876 desființa Districtul Chioar și recunoștea 16 comitate în arcul Carpatic.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, satul intră în proprietatea familiei Teleki dezvoltându-se considerabil, încât în preajma Revoluției Burgheze, Mireșu Mare să fie reședința unei importante plăși, impunându-și autoritatea administrativă asupra a trei sate.Localitatea este una dintre acele nuclee unde emisarii colonelului Urban susțineau revolta țăranilor din Chioar pentru a obține drepturi naţionale şi sociale în timpul Revoluției Burgheze din 1848 și pentru autonomia administrativă a Districtului. Solicitând respectarea drepturilor cuprinse în Compediul de legi ”Jus valachicum ab antiquo” și pentru români, armata maghiară incendiază satul, ce arde până la temelie.

Sub aspect geografic, localitatea este așezată în partea sud-vestică a Depresiunii Baia Mare, la oalele nordice ale zonei deluroase Dealul Mare – Prisnel. Este o zonă de câmpie joasă, în lunca Someșului, înconjurată de o câmpie și mai înaltă, cu o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Documentele istorice dezvoluie că  a existat o biserică veche din lemn, încă înainte de 1700, însă în anul 1848, armata maghiară incendiază satul, căzând pradă și biserica. Această ipoteză este susținută și de existența unor cărți de cult din secolul al XVIII-lea, respectiv, Strajnic – 1731 şi Triodion – 1732. 

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de districtul Cetatea de Piatră, având biserică și trei preoți pentru cele 122 de  familii greco-catolice. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Documentele precizează că biserica actuală, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril,  a fost ridicată în 1866, însă în 1886 turnul s-a surpat, reparațiile finalizându-se abia în 1893, motiv pentru care unele documente consemnează acest an, apare ca datare a edificiului.

Se știe că cel care a pus piatra de temelia a acestui locaș a fost Carol Blaszcsok, antreprenor local.

Poate, o altă dovadă a acestei biserici sunt mormintele preotului Petru Pop și a fiului său, avocatul Alexandru Pop.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan tip sală sau navă, cu dimensiunile de  33 m și 11 m și înălțime 7 m (preotul paroh precizând că aceste dimensiuni au valoare simbolică, adică 33 de ani activitatea lui Iisus Hristos, 11 apostoli și 7 diaconi). Absida altarului este poligonală decroșată. Naosul este acoperit cu o boltă semicirculară, iar pe latura nordică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu tablă.

În anul 2003 a fost sfințită clopotnița, ridicată în perioada 2000-2003, de către Preasfintitul Parinte  Iustin. Arhiereu vicar al Maramuresului si Satmarului.

Locașul de cult a fost pictat în anul 2007, de către pictorul Teodor Ștefan, din Șomcuta Mare și a fost refăcut iconostasul în 2009, de către sculptorul Gheorghe Dunca, din Satul Nou de Sus. În aceste condiții, biserica a fost resfințită în 26 sept. 2010 de către Preasfintitul Parinte Iustin arhiereu vicar al Maramuresului si satmarului, însoțit de un numeros sobor de preoți.

Încă din 1668,în registurul preoților militari, este menționat popa Timofei Pop apare ca nobil. O ală dovadă a vieții religioase este consemnarea în Urbariul din 1719, a faptului că preotul a transformat pământul arendat de la Fisc în sesie bisericească pentru a fi scutit de dijmă și alte dări.

În secolul al XVIII-lea sunt consemnați pr. neunit Ștefan și pr. Ioan(1733), iar în 1784,pr. Ioan, pentru ca odată cu secolul al XIX-lea documentele să fie mai generoase, consemnând pe pr. Câmpeanu (înainte de 1848), pr. Petru Pop între 1848 – 1863;Alexie Varna, în 1863 – 1871, având şi funcţia de notar districtual al Nireşului, împreună cu cantorul Simion Pop; apoi între 1874 – 1877, preot este Ioan Doroş; iar în intervalul 1878 – 1906 paroh era Vasile Pop, fiu al satului, care din 1906 era şi vice-archi-diacon şi inspector şcolar al districtului Nireşului (an în care se stinge din viață); pentru ca din 1906 preot să fie Augustin Mândruţiu până în 1930, fiind și notar al tractului Mireșu Mare, în timpul păstoririi acestuia biserica a fost împroprietărită cu 10 jugăre de pământ prin reforma agrară. Documentele amintite, consemnează că din 1877, alături de preoţii menţionaţi,  a slujit cantorul Ioan Pop, până în 1914.

Șirul preoților continuă, între 1930 – 1940 și 1941 – 1972 este consemnat pr. Nicolae Costin, pentru un interval scurt mai 1940 – aug. 1941 comunitate fiind păstorită de  pr. Vasile Câmpeanu, apoi între 1972 – 1989 documentele parohiale îl atestă pe pr. Virgil Pop, iar din 1989 până în prezent paroh al localității este pr. Ioan Romulus Ciurdaș.

Cimitirele

Biserica are un singur cimitir, care-l însumează și pe cel vechi.

Activități culturale și filantropice în trecut

Prin sprijinul preotului protopop din Satu-Mare, Petru Bran de Tohat, preoții și învățătorii au susținut cultura și spiritul național pri aducrea intelectualilor români din district, în cadru diferitelor adunări, printre care și cea din din 4 septembrie 1866 din Mireșu Mare.

Prima școala din localitate este construită în anul 1905. Cu toate că din 1906, preotul Vasile Pop era şi inspector şcolar pentru şcolile confesionale ale districtului Nireşului, care se pare că avea și rol de învățător în sat, fiindcă postul era vancant, Schematismele amintite consemnează şi învăţătorii acestei comunităţi: 1867 – Ignaţie Câmpean, 1877 și 1894 Ioan Chircu, 1900 – Aurel Bodea.  Aceștia au avut un rol covârșitor în cultivarea și conștientizarea populației românești, participând la adunările asociației transilvane ASTRA după 1869, când a fost înființată și la Șomcuta, alături de alte personalități locale.

În memoria fiilor Mireșului Mare căzuți în Primul Război Mondial s-au ridicat crucea de lemn (1938-1939) și monumentul din piatra, mai recent. De asemenea, parohia are Cartea de Aur, adică o cronică a parohiei Mireșu Mare și foi de familie.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Mireșu Mare însumează 1.246 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Ioan  Romulus Ciurdaș, cântăreț al bisericii este Vasile Lazăr, parclisier Ioan Maroșan, iar epitrop Vasile Marchiș.

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, prin implicarea corului se desfășoară pelerinaje cu ASCOR. De asemenea, credincioșii sunt activ implicați în activitățile filantropice locale și naționale, iar a doua zi de Bobotează, familia Mătieș  Ioan organizează verjelul.

La slujbele bisericii răspunsurile sunt date de corul Arhanghelii, condus de doamna profesoară Ioana Denuț. 

Bibliografie

1. Bader, T. , Epoca bronzului în nord-vestul României. Cultura pretracică și tracică, București, 1978.
2. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
3. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
4. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
5. Kemény, J., Diplomatarium Transsilvanicum. Supplimentum, X – manuscris 288/C Kemény J., Biblioteca Academiei Cluj.
6. Meruţiu, V., Judeţe din Ardeal şi din Maramureş pânăîn Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929.
7. Scurtu, Vasile, Un precursor al românismului Sătmărean: Petru Bran, în revista „Familia” numerele 5-6, 1938 și nr. 2-3, 1939, p.61-71.
8. Stanciu, Ioan, Descoperiri medieval timpurii din judeţele Satu Mare şi Maramureş. Date noi, observaţii şi opinii referitoare la ceramica medievală timpurie din nord-vestul României, în ”Marmaţia”, 7 / 1, Baia Mare, 2003, p. 247 – 280.
9. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1968.
10. Szentgyörgyi, Maria, Kövár Videkenek Tarsadalma, Budapest, 1972.
11. Vaida, Aurel, Participarea Chioarului la revoluţia românească din Transilvania în 1848, în ”Anuarul Marmaţia”, vol. IV, Muzeul Judeţean Maramureş, Baia Mare, 1978, p. 107 – 125.
12. xxx, Istoria Românilor, vol. I Moştenirea timpurilor îndepărtate (coord. acad. Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Aleandru Vulpe), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
13. xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.