Parohia Ortodoxă Oarța de Sus
Istoricul comunității parohiale
Parohia Ortodoxă Oarța de Sus face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 2014, anterior din a doua jumătate a secolului al XX-lea, aparținând Protopiatului Baia Mare. Însă, documentele identifică parohia, în 1936, sub jurisdicția Protopopiatului Silvaniei, chiar dacă, încă din 1835 aparținea de Protopopiatul Oarței / Várczensis al Vicariatului Silvaniei.
Atestată documentar abia în 1391, vechimea localității poate fi situată în epoca pietrei, descoperirile arheologice din epoca bronzului și a fierului sunt reprezentative, respectiv sanctuarul de la Ghiile Botii (din hotarul satului), un complex de cult, cinci gropi de ofrandă, ce conțin schelete umane, oase de animale, piese din bronz, podoabe de aur și argint și ceramică, sau necropola cu 33 de tumuli (mormintele conducătorilor politici locali) de pe Toagul Nemților. Adică o alezare neolitică, care era suprapusă de o așezare dacică. De asemenea, existența acesteia continuă în epoca dacică (locuință, monedă de bronz histriană din secolul al II-lea î. Hr., catillusul unei râșnițe dacice) și-n epoca romană, prin descoperirea așezărilor și a dinarilor romani, chiar dacă localitatea nu făcea parte din limesul (granița) roman, ce era un sistem de fortificații care avea rol de apărare împotriva triburilor gotice. Însă acest tezaur monetar atestă comerțul dintre dacii liberi și populația din Dacia Porolissensis.
Aparținând de Comitatul Solnocul de Mijloc, localitatea intra sub jurisdicția domeniului Cehului Silvaniei. Pe parcursul secolului al XV-lea, domeniul localității era disputat între familiile nobiliare Dragffy Bélteki (descendenții lui Drag) și Kusalyi Jakcs, cu voievozi locali, respectiv Sandor și Petru, în 1478, iar în secolul următor devine proprietatea lui Gaspar Dragffy, iar voievozi locali, în 1501, Emeric, fiu de preot, iar în 1507, Ladislau și Sandrin. Urbariul domeniului Cehului din 1566 atestă că localitatea îl avea ca voievod pe Ioan Bole din Stremț.
În 1797 satul era proprietatea baronului Joseph Bornemissza și a grofilor Samuel Bethlen, Toroczkai Pál și Gyulai Józsf.
Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea de sud – vest a Depresiunii Baia Mare, pe valea Orțâței, mai exact la poalele dealului Măgura din Culmea Codrului. Fiind o zonă colinară, are un relief variat, cu un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.
Istoricul bisericii parohiale
Se pare că cea mai veche informație despre viața religioasă a comunității, datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, documentul ce menționează satele aparținătoare domeniului cetății Anayos, atestă sat schismatic, adică de confesiune ortodoxă. Ba chiar mai mult, în 1571, documentele parohiale menționează că parohia aparține de Mitropolia de Alba Iulia.
O altă informație indirectă despre viața religioasă a localității se regăsește în Urbariile din 1566 și 1569, care înregistrează obligațiile preoților de pe domeniul Cehul Silvaniei ”singuli presbiteri debent unam magnam lodicem”.
Susținând mișcarea antiunionistă a călugărului Sofronie din Cioara (1757 – 1761), locuitorii din Oarța participă, alături de delegații altor localități din zonă, la întrunirea organizată la Corni.
Secolul al XVIII-lea oferă informații mai concrete despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de comitatul Solnocul de Mijloc, având biserică ortodoxă și casă parohială pentru cele 3 familii, însă consemnează și existența preotului greco-catolic chiar dacă în sat nu era nicio familie. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.
Prima atestare documentară a bisericii din localitate este din 1723. Aceasta era construită din lemn, cu fundație de piatră și nisip, fiind acoperita cu șindrilă, purtând hramul Sfinților Arhangheli Mihail si Gavril. Însă în 1894, a fost construită o noua biserica, din piatră, având 10 m lungime, 10 m lățime si 22 m înălțimea turnului.
Actuala biserică a fost construită între anii 1971-1975 și a fost târnosita de către Î. P. S. Teofil Herineanu, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, în data de 1 mai 1976, primind hramul Sfântul Apostol Toma. Construirea ei s-a făcut în doua etape, întâi turnul bisericii și apoi naosul, pronaosul și altarul, iar din acest motiv, la scurt timp după terminarea picturii, au apărut fisuri între turn și restul construcției.
Biserica este construită din cărămidă si beton, după un plan tip sală sau navă, cu dimensiunile de 24m x 10 m. Absida altarului este poligonal nedecroșat. Naosul este acoperit cu o boltă semicirculară, iar pe latura estică a navei, este amplasat turnul-clopotniță adosat, a cărui șarpantă este în formă de bulb, acoperită cu tablă. Pictura este opera pictorului Dumitru Beleneș din București, remarcându-se prin explicația simbolică a fiecărei scene biblice și a icoanelor, de asemenea.
Cu toate că în 1733 parohia era menționată ca fiind vacantă, primul preot atestat nominal este popa Gavriil – 1765, apoi pr. Gabor (1784), în 1797 parohia era vacantă fiind menționat doar cantorul Gligor Pap, iar din secolul al XIX-lea, registrele parohiale dezvăluie șirul celor care au slujit din fața altarului, respectiv pr. Zaharias Varna (1842-1848), pr. Ioan Filip (1842-1848), pr. Simeon Kosta (1848-1870), pr. Alexandru Costea de Csolt (1870-1901), ce era și protopop al tractului, pr. Ioan Lenghel (1903-1935), pr. Pompei Podina (1935-1948), pr. Alexandru Avram (1948-1952), pr. Ioan Movileanu (1953-1954), pr. protopop Ioan Mihalyi (1954-1974), pr. Vasile Bancoș (1975-1990), pr. Tudor Ioan Bechiș (1990-1992), pr. Maftei Andreica (1992-1997), pr. Ștefan Batin (1997- 2011), iar din 2011 până în prezent pr. Dumitru Vlad.
Cimitirele
Localitatea are două cimitire, unul vechi, în care pot fi observate cruci din secolul al XIX-lea, și un alt cimitir actual.
Activități culturale și filantropice în trecut
Documentele atestă existența școlii confesionale de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, remarcându-se activitatea dascălilor, care au transpus ideea emancipării, fiind și mulți dintre ei slujitori ai bisericii, respectiv, în 1867, învățător și cantor Ioan Gițiu, în 1877 George Mureșian, între 1894 – 1882, învățător Ioan Tamașian, iar între 1906 – 1914, Ioan Andrei (ce era și cantor)
O personalitate repezentativă a localității este P.S. Andrei, mitropolitul Albei, Crișanei si Maramureșului și arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, născut în această localitate.
Profilul actual al parohiei
În prezent parohia ortodoxă Chelința (Oarţa de Sus) însumează 447 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Dumitru Vlad , cântăreț al bisericii este Claudiu Băbţan, parclisier Costinaş Gavril, epitrop Costinaş Ovidiu.
Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, iar credincioșii se implică în diferitele acțiuni filantopice, în plan local și național.
Bibliografie
- Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond D. Braharu.
- Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
- Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
- Edroiu, N. și Gyemánt, L., Comitatul Solnocului Mijlociu unit cu Crasna și Chioar în vremea răscoalei lui Hore (1784) în ”Acta Mvsei Porolissensis” anul VIII, Zalău, 1984, p. 345 – 406.
- Hitchins, Keith, și Beju, Ioan N., Documente privitoare la trecutul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după 1761, în ”Mitropolia Ardealului”, Sibiu, nr. 1-3 / 1974, p. 13 – 46.
- Iuga, Georgeta Maria, Comori de la Oarța de Sus – descoperiri monetare, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2016.
- Lako, Eva, Repertoriul top0grafic al Epocii pietrei și a perioadei de tranziție spre Epoca bronzului în județul Sălaj, în „Acta Mvsei Porolissensis”, V, Zalău, 1981, p. 331 – 343.
- Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
- Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, București, 1967; vol. II, 1968.
- Rus, Ioan și Batin, Ștefan, O vatră românească de istorie la poalele Codrului, Oarța de Sus, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2001.
- Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968.
- Stoica, Dionisie și Lazăr, Ioan P., Schița monografică a Sălagiului, Ed. Victoria, Șimleu-Silvaniei, 1908.
