Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Odești face parte  integrantă din Protopopiatul Ortodox Chioar din anul 2014, anterior aparținând Protopiatului Baia Mareîncă din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În 1936, documentele certifică parohia sub jurisdicția Protopopiatului Silvaniei, iar anterior acestui an, încă din 1835 aparținea de Protopopiatul Băsești/ Illyésfalvensis al Vicariatului Silvaniei.

Vechimea localității se pierde în negura timpului, însă documente răzlețe demonstrează continuitatea românilor în acest spațiu. Prima atestare trimite la anul 1205 – 1215, unii istorici considerând că ar fi satul voievodului zonei de la poalele Codrului, iar alții trimit la toponimul maghiar ”vadász”, adică ”vânător”.Însă vestigiile arheologice, adică toporul cu disc și ruine din zidul cetății Vodava de pe vârful Lespezi a dealului Culmii Codrului, cetate ce se pare că făcea parte din linia de fortificații a dacilor liberi, ce era paralelă cu limexul (granița) roman, trimit la epoca dacilor.

Din secolul al XV-lea, respectiv din 1475, până la mijlocul secolului al XVI-lea, devine proprietatea familiei nobiliară Gaspar Dragffy (descendenții lui Drag) și a urmașilor săi, intrând sub jurisdicția-administrativ teritorială a comitatului Solnocul de Mijloc, mai exact aparținea plasei Cehu Silvaniei. Urbariul domeniului Cehului din 1566 atestă că localitatea îl avea ca voievod pe Ioan Bole din Stremț.

Potrivit Conscripția domeniului Cehu din 1557, a Conscripțiilor cetății Sătmar din 1569-1570 și a Urbariului cetății Cehu din 1693, descoperim că localitatea a fost râvnită de cele două cetăți, respectiv Cehu și Sătmar, iar din anul 1740 până în 1918 pădurile Odeștiului făceau parte din domeniului coroanei regale ale Imperiului Habsburgic. Dacă la începutul secolului al XVIII-lea, satul era administrat doar de baronul Bornemissza, la sfârșitul secolului, respectiv în 1797, pe lângă baronul Bornemissza șunt amintiți și alți proprietari – grofii László Toldalagi, József gulai, Imre Teleki și baronul József Huszár,  iar din 1876 aparținea de comitatul Sălaj.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea de sud – vest a Depresiunii Baia Mare, mai exact la poalele Culmii Codrului (la nordul județului Sălaj și la sudul județului Satu-Mare). Fiind o zonă colinară, are un relief variat, cu văi abrupte, adânci și înguste, dar și un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Documentele atestă existența bisericii încă din 1332, 1769, iar viața religioasă a localității se regăsește în  Urbariile din 1566 și 1569, care înregistrează obligațiile preoților de pe domeniul Cehul Silvaniei ”singuli presbiteri debent unam magnam lodicem”.

Susținând mișcarea antiunionistă a călugărului Sofronie din Cioara (1757 – 1761), locuitorii din Odești participă, alături de delegații altor localități din zonă, la întrunirea organizată la Corni.

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de comitatul Solnocul de Mijloc, având biserică și casă parohială ortodoxă pentru cele 18  familii, însă consemnează și existența preotului greco-catolic pentru doar o familie de această confesiune. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, respectiv 1824 – 1828, este consemnată biserica din piatră, închinata Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, ale cărei lucrări se finalizează în 1832.

Biserica actuală, păstrând același hram Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a fost construită în 1924. În decursul anilor au fost făcute diferite reparații, însă reprezentative sunt cele din anii 1984 – 1991, când a fost tencuit exteriorul, a fost învelit turnul și a fost făcut pridvorul.

Biserica este construită din piatră și cărămidă, după un plan tip sală sau navă, cu dimensiunile de 17 m și 8 m. Absida altarului este semicirculară nedecroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță adosat, a cărui șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu tablă.

A fost pictată în frescă în anul 1991 de catre pictorul Dogărescu Olivian Buc.

Locașul de cult a fost sfințit de către Arhiepiscopul  Teofil, al Vadului Feleacului si Clujului, la data de 26 iunie 1977 după renovarea interioară și exterioară abisericii.

In 16 octombrie nul 2022 in urma lucrarilor de reabilatre apardoselii, reamenajarea Sfantului Altar, refacerea picturii, renovarea exterioara, biserica a fost tarnosita de către Preasfintitul Parinte Iustin,  Episcopul Maramuresului si Săatmarului in prezenta unui numar mare de credinciosi.

Informațiile documentare care atestă șirul preoților sunt mai generoase pentru această parohie, chiar dacă pe alocuri evazive. Astfel, primul preot Iacob a păstorit credincioșii între 1322 – 1350, apoi pentru aproape 300 de ani dovezile lipsesc, până în 1733 când este menționat pr. Gligorie, urmat de pr. Simion (1781 -1798), pr. Gavrilă (1792 – 1797), iar pe baza matricolelor existente din 1824, au fost identificați pr. Grigore Abraham (1847 – 1854),  pr. Basil (Vasile) Sigheti (1854 – 1867), pr. Ștefan Gosman (1867 – 1877), pr. Ștefan Sabou (1877 – 1880), pr. Mihai Moldovan (1880 – 1882), pr. Vasile Gavriș (1882 – 1934), pr. Mihai Munteanu (1935), pr. Mihai Sereș (1936), pr. Petru Tohătan (1935 – 1943), pr. Ioan Munteanu (1942), pr. Vasile Trifu (1942-1946), pr. George Gavriș (1947), pr. Goșa, pr. Ioan Odobescu, pr. Ioan Pop, pr. Gabriel Oștianu, pr. Gheorghe Marincaș, pr. Vasile Dorca, pr. Vasile Pop (1975 – 1979), pr. Cosmin Vasile Pop (2003 – 2014), pr.Daniel Ghiță Florian, 2014-2019. iar din 2019 pana în prezent pr. Alin Marian Cozuc

Cimitirele

Parohia are două cimitire.

Activități culturale și filantropice în trecut

Școala veche de lemn este datată din 1828, iar dintre  învățătorii care au sădit în sufletul  copiilor dragostea față de carte dar și față de valorile naționale, pot fi amintiți Elias Jugan (1906), ce era și cantor, și Gavril Drăgan 1914.

Învățător și cantor Atanasie Cristian 1867, învățător și cantor Mihai Pereny 1877, învățător și cantor Elias Jughanu 1882 – 1894, 

În 1930, Elena Pop de Băsești și parohul din Băsești, Alexandru Achim, secretarul Despărțământului Băsești, țin în localitate o conferință având ca temă ”Originea neamului românesc și vitejia poporului român”, premiind cele mai reprezentative costume populare.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Odești însumează 360 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Alin Marian Cozuc, cântăreț al bisericii este Dorin Mare, parclisier Ioan Deac, iar epitrop Vasile Chiș.

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programul catehetic ”Hristos împărtășit copiilor”, credincioșii implicându-se în activitățile filantropice atât la nivel național, cât și local. Concertul de colinde promovat de parohie este un tribut de amintește de tradițiile locale.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Diaconescu,Marius,Izvoare de antroponimie și demografie istorică. Conscripțiile cetății Sătmar din 1569-1570 – studiu introductiv, Cluj-Napoca, 2012, p. V-VII.
4. Iuga de Săliște, Vasile, Monografie Odești – 810 ani de atestare documentară, 1205 – 2015, Ed. Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2015.
5. Kacsó, Carol, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, Baia Mare, 2011.
6. Mór, Petri, Szilágy vármegye monographiája, vol. I, Budapest, 1901.
7. Stoica, Dionisie  și Lazăr, Ioan P., Schița monografică a Sălagiului, Ed. Victoria, Șimleu-Silvaniei, 1908.
8. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968.
9. Wagner, Ernest, Obligațiile iobăgești din fostul domeniu al cetății Cehului Silvaniei în timpul răscoalei lui Horea (1780-1785),  în  „Acta Mvsei Porolissensis”, X, Zalău, 1986, p. 225 – 259.