Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Satulung a aparținut, până în 1876, de protopopiatul Șomcutei/Nagy-Somkutiensis, apoi – de Protopopiatul Nireșului/Nagy-Nyiresiensis, în perioada 1877 – 1936. Apoi devine parte a Protopopiatului Baia Mare, ca mai târziu, în 1994, să aparțină de Protopiatul Ortodox Chioar.

Consacrată în istoria Districtului Chioar prin castelul familiei Teleki (construit între 1740 – 1780),  localitatea Satulung este atestată abia din secolul al XVI-lea prin Urbariile din 1560 și 1566, avându-l ca stăpân pe voievodul Toma din Lucăcești. Ca atare, satul a aparținut de Districtul Cetatea de Piatră, iar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a intrat în componența plășii Șomcuta a acestui district, până la noua împărțire administrativ teritorială din 1876, când satele Districtului Chioar au fost distribuite între comitatul Satu Mare și Solnok-Dobâca, iar localitatea Satulung a făcut parte din comitatul Satu Mare.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea sudică a Depresiunii Baia Mare, având un relief specific de șes, fiind brăzdat de râul Someș și valea Bârsăului și bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

O atestare a existenței vieții relogioase este regăsită în Conscripția din 1733 care menționează că parohia era vacantă. Probabil, o dovadă relevantă a vechimii parohiei, este atestarea popii Grigore într-un document din 1784, prin care preoții din cercul Șomcuta Mare a Districtului Chioar erau obligați să confirme citirea patentei guberniale în comunitate.

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea avea biserică ortodoxă și preot pentru cele 43 de familii. Și Conscripția din 1829 – 1831, realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult ortodox, însă în sat era și o biserică reformată.

În privinţa bisericii vechi a localităţii documentele menţionează că era din lemn, iar şematismele greco-catolice consemnează că această localitate a recunoscut unirea în 1839, implicit  atestându-se de atunci parohia.

Se ştie despre biserica veche din lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, că era în mijlocul domeniului familiei Vasile Teleki şi acesta a propus preotului să-i schimbe locul.  Aşa s-a ajuns ca în decurs de aproximativ zece ani să se ridice biserica, într-un alt loc, sub păstorirea lui Vasile Butean, în anul 1899, având hramul Sfânta Treime. Întrucât această comunitate era săracă, groful Teleki a ajutat la ridicarea bisericii şi, de asemenea, fiecare familie, în cei zece ani, a depus şase zile de muncă pe an.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan de tip cruce, cu toate că inițial a fost în formă de navă, cu dimensiunile de L 19,57m, l 8,10m, h 6,30m. Absida altarului este semicirculară decroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura vestică a navei este amplasat turnul-clopotniță adosat, a cărei șarpantă este în formă de coif (piramidală), acoperită cu tablă.

În 1978, sub coordonarea preotului Grigore Dragoș, biserica  a fost mărită, adăugându-se altarul și două abside dreptunghiulare. De asemenea, biserica a fost dotată cu clopote (1862, 1922, 1997). Pentru comemorarea celor 100 de ani de existență, s-au efectuat reparații de interior, exterior, locașul de cult fiind zugrăvit și pictată parțial, în 1982, de frații Ieremia și Eugen Profeta. Astfel, în anul 1983, la data de 23 septembrie, biserica a fost sfințită de Preasfintitul Parinte Iustinian Chira, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.

În 2020, odată cu venirea noului preot paroh, Gheorghe Vasile Draghiș, s-au început o serie de lucrări la biserică, precum renovarea în întregime și reorganizarea Sfântului Altar, încălzirea în biserică, dotarea cu mobilier nou, schimbarea geamurilor și a ușilor bisericii.

Șirul preoților slujitori al altarului, unii atestați și documentar, este: pr. Ioan Cordoș (1771),  pr. Gherman Butean (1786), pr. Ioan Cozma (1820), pr. Ioan Roman (1828), pr. Vasile Andrecuț, pr. Vasile Rogoz, pr. Ioan Toma, pr. Ioan Butean (1859),  pr. Iosif Pop de Lemény (1867-1877), pr. Ioan Avram  (1882), pr. Vasile Butean (1894-1900), pr. Ioan Costea (1906), pr. Simion Pintea (1914), pr. Valentin Pintea (1925 – 1930), pr. Ioan Petruș (1959), pr. Grigore Dragoș (1971), pr. Vasile Bud (1982-2020),  iar din 2020 până în prezent – pr. Gheorghe Vasile Draghiș.

Cimitirele

Localitatea are partru cimitire, două vechi și două cimitire noi funcționale, la care se adaugă câteva morminte în țințirimul bisericii: pr. Pintea Simion, soția Pintea Ecaterina, pr. Dragoș Grigore, Călin – fiul preotului Petruș Ioan, Băban Cornelia – slujnica preotului Pintea Simion și pr. Vasile Bud.

Activități culturale și filantropice în trecut

Un aspect semnificativ pentru această parohie este faptul că lumina izvorâtă prin învăţătură se leagă de cea spirituală, căci aproape toţi învăţătorii erau şi cantori: Teodor Coteţiu (1867-1877), Nicolae Coteţiu (1900-1914), iar când postul de învăţător era vacant, în 1882, se poate presupune că acest rol revenea preotului satului, fiindcă nu se poate susţine ideea lipsei educaţiei, deoarece şcoala confesională este menţionată încă din 1818.

Profilul actual al parohiei

În prezent Parohia Ortodoxă Satulung însumează 1221 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Gheorghe Vasile Draghiș, cântăreți ai bisericii fiind Vasile Mureșan și Florin Vlaicu, parclisier Alexandru Suciu, iar epitrop Mihai Bogdan.

Programul slujbelor se desfășoară conform rânduielilor, iar un alt aspect este implicarea copiilor și a tinerilor în viața parohiei prin întâlniri tematice și activități instructiv-educative.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Dörner, Anton, Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 105 – 122.
4. Edroiu, Nicolae şi Gyémánt, Ladislau, Comitatul Solnocului Mijlociu unit cu Crasna şi Chioar în vremea răscoalei lui Horea (1784), în ”Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 345 – 406.
5. Makkai, Lászlo, Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVIII század elején, Kolozsvár, 1942.
6. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. I, Ed. Academiei, București, 1968.
7. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 169 – 213.
8. xxx, Istoria României. Transilvania , vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997.