Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului

Lăcașuri de cult în localitatea

Parohia Ortodoxă Șomcuta Mare

Hramul: Sf. Apostoli Petru și Pavel
Număr de credincioși: 3224
Adresa: Str. Nicolae Bălcescu, Nr. 60, Loc. Șomcuta Mare, Cod 437335, Jud. Maramureș
Protopopiatul Chioar
Paroh
Pr. Ioan Ilie Bucșa
Data nașterii: 14.07.1990
Telefon: 0787751531
Preot Slujitor
Pr. Mircea Cîmpean
Data nașterii: 18.07.1963
Telefon: 0741046539

Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Șomcuta Mare face parte  integrantă din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 1994, anterior aparținând Protopopiatului Baia Mare. Potrivit documentelor, înainte de 1867 aparținea de protopopiatul Șomcutei / Nagy-Somkutiensis până în 1936, când face parte din protopopiatul Chioar până a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Dobândind importanță abia după distrugerea Cetății de Piatră, localitatea, apare menționată documentar în anul 1358 ca fiind un „cuib de vlahi”. Încercând să explice semnificația toponimului, tradiţia populară precizează că numele vine de la arbuştii de corn care se găsesc din abundenţă în aceste locuri. Însă atestarea așezării este legată mai mult de Conventul de la Lelesdin Slovacia Orientală, atât cel din 1405, când regele Sigismund întărește actul donației pentru fiii voievozilor maramureșeni Balc și Drag, cât mai ales din 1424, când va reveni fiilor lui Sandrin, iar odată cu constuirea voievodatelor, încă din 1545 va fi centrul voievodatului lui Dan Buteanu, obținut ca danie din partea stăpânului Cetății de Piatră, respectiv Gáspár Dragffy, unul dintre descendenţii lui Drag şi Balc.

Cu toate că voievodul Dan Buteanu al Şomcutei şi succesoriisăierau nobilidevotaţişiresponsabili ai puteriiprinciaretransilvănene, ce deţineaşicetateaChioar, abiaodatăcudistrugereacetăţiiChioar, în 1718, Şomcuta Mare devine centruadministrativ al districtului, dezvotându-se economicşirevărsând, motivândşiconsolidândvalorilenaţionale, culturale şireligioaseşipentrucelelaltelocalităţi ale districtului. De asemenea, publicarea uneia dintre patentele guberniale din 1784, din timpul răscoalei lui Horea, prin care autoritățile încercau să oprească revolta țărănimii neprivilegiate, îl atestă ca primar (biro) sau jude sătesc pe Indreyi Dumb.

Sub aspect administrativ, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, districtul Chioar avea două cercuri, respectiv cercul Copalnic şi Cercul de Munte cu reşedinţa la Şomcuta, aceste cercuri aveau jurisdicţie peste cele şase plăşi, din Berchez, Boiu Mare, Mireşul Mare, Şomcuta, Şoimuşeni şi Vad.În schimb, pentru perioada 1861 – 1878, organizarea administrativă era reprezentată de patru plăşi: Berchez, Mireşu Mare, Boiu Mare, Şoimuşeni şi centru administrativ al Districtului, Şomcuta.

În timpul Revoluției Burgheze, districtul va dobândi un statut aparte, fiind stat în stat, prin acțiunea lui Atanasie Moț Dâmbu, adică va avea organizare proprie, nerecunoscând unirea cu Ungaria. Acțiunea răscușaților va fi susținută și de Sigismund Pop, motiv pentru care, în aprilie 1850, fruntașii districtului vor adresa un appel împăratului, expunând meritele deputatului în timpul revoluției.

 

Notabil este faptul că în 1869 la Şomcuta Mare a avut loc adunarea generală a ASTREI, care a sprijinit material şi moral viaţa culturală din această parte a Transilvaniei. Tot în această perioadă, Şomcuta se transformă în centru administrativ al districtului, bucurându-se de o dezvoltare mai aparte.

Prin legea din 1876, care desființa Districtul Chioar și recunoștea 16 comitate în arcul Carpatic, localitatea Șomcuta Mare să revină comitatului Satu Mare.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea sudică a Depresiunii Baia Mare având un relief variat și un contur răsfirat, un relief deluros cu nuanțe destul de domoale, care pe alocuri îi dau aspect de câmpie, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Cu toate că dovezile privind locaşul de cult sunt mai mult din epoca modernă, pe baza consemnărilor istorice şi a diferitelor tipuri de conscripţii, putem deduce importanţa bisericii pentru comunitate. Astfel, o dovadă a vieții religioase este consemnarea în Urbariul din 1719, a faptului că preotul a transformat pământul arendat de la Fisc în sesie bisericească pentru a fi scutit de dijmă și alte dări. De asemenea, viaţa religioasă este dovedită şi de păstrarea unor vechi cărţi de cult – Cazania lui Varlaam din 1643, Minee în chirilică din secolul al XVIIlea, dar şi de discul-taler dăruit de Maria Cantacuzino, soția lui Toma Cantacuzino (1717) şi de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la fosta mănăstire din zonă, distrusă de generalul Bukov, în a două jumătate a secolului al XVIII-lea.

 

Despre o veche biserică din lemn a localității, datând de prin 1700 sau 1720, se știe că a fost donată localității Ulmeni, prin 1895. Locașul era situat în centrul satului, potrivit unor documente din 1800-1810, respectiv 1831 și avea hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. 

 

Actuala biserică este de la  sfârșitul secolui al XIX-lea, fapt cunoscut și din  placa de marmură, ce străjuie intrarea în biserică, menţionează anul edificiului, respectiv 1892, un adevărat simbol al vieții culturale românești. Acest an este consemnat și-n Șematisme, însă este consemnat şi anul sfințirii locașului, în timpul protopopului Ioan Șerb.

Construită în stil neogotic, biserica se impune prin dimensiunile impresionante, însă nu păstrează arhitectura tradițională – având o navă spațioasă, susținută de două turnuri, ce flanchează un fronton triunghiular.

Importanţa localităţii pentru viaţa religioasă, poate fi descoperită şi din faptul că, încă din vechime, aici era unul dintre protopopiatele Districtului Chioar. Se ştie că în 1766, pentru acest district au fost înființate două protopopiate, unul al Șomcuta și altul la Coaș. Apoi, din secolul al XVIII-lea până în prezent, cu unele întreruperi, aici era sediul protopopiatului Şomcuta.

Începând cu anul 2015 biserica intră într-un proces amplu de reabilitare atât în interior cât și în exterior, realizându-se proiectul necesar pentru începerea lucrărilor de reabilitare la o clădire monument istoric și demarându-se lucrările de înlăturare a vechii tencuieli și pregătirea peretelui pentru a fi pictat în tehnica frescă, montarea noului iconostas, începerea lucrărilor de pictură, și alte lucrări ce se află și astăzi în proces de execuție.

Potrivit documentelor istorice, primul preot cunoscut cu numele a fost popa Teodor Pop, care a fost înnobilat în ianuarie 1664, apoi în 1733 sunt consemnați preoții Ștefan și Mihai, în 1762 preoţii Găvrilă și Gabor,în 1765 protopoul Șomcutei era pr.  Nicolae Buteanu, iar 1784 preoții Gabor și Ștefan. Abia din secolul al XIX-lea istoria este mai generoasă în privinţa nominalizării slujitorilor altarului, respectiv pr. Grigore Pop 1833-1843, pr. Teodor Hodoș, pr. Ioan Pop 1843-1856, pr. Atanasie Coteț 1857-1891, pr. Ioan Șerb 1892-1913, pr. Ioan Ilieș 1914-1936,  pr. Alexandru Avram 1977 – 1991,pr. Hotea Vasile (1991-2010) și pr. Nicolae Petruș (1994-2020), pr. Mircea Cîmpean (2011-prezent), pr. Ioan Ilie Bucșa (2020-prezent). 

Cimitirele

Localitatea are opt cimitire pe domeniul public, administrate de biserică. Mai există un cimitir privat care este întreținut de familiile celor înhumați în acel loc. Numele cimitirelor este dat în special de strada pe care se află sau după toponime, binecunoscute de locuitorii localității: Budeni sau Postei, Republicii, Butere, Cornului, Criptă, Meceni, Ciocârlie și De pe Cale.

Activități culturale și filantropice în trecut

Poate cea mai reprezentativă activitate culturală a localității, în secolul al XIX-lea, s-a situat sub semnul ASTREI.  Astfel, în august 1869, în localitate are loc a IX-a Adunare generală a ASTREI, manifestare la care au participant printre intelectualii chioreni, sătmăreni, maramureșeni, transilvăneni, personalități precum Iosif Vulcan, George Barițiu, Iustin Popfiu, Iacob Bologa, Alexandru Buda etc., înființându-se primul despărțământ al Asociațiunii. Iar în august 1894, tot la Șomcuta se desfășoară Adunarea anuală a Despărțământului Șimleu-Silvaniei al ASTREI, care va înviora activitatea culturală și artistică din zonă. În acest context, învățătorul Elia Pop devine membru al ASTREI și luptă pentru înființarea unui despărțământ și în Chioar.

Printre activitățile ASTREI se remarcă preocuparea răspândirii culturii prin intermediul bibliotecilor. În acest sens, în 1897, în cadrul statutelor Asociațiunii și-a ”Regulamentului de funcționare al despărțămintelor și-al agenturilor” se stipula înființarea bibliotecilor poporale, însă, abia în 1899, intră în vigoare Regulamentul pentru înființarea și administrarea bibliotecilor poporale ale ”Astrei”, când a început să funcționeze și Biblioteca Poporală a Asociațiunii de la Sibiu. În anul următor, respectiv în 1900, sunt menționate și rezultatele acestei acțiuni, astfel, Comitetul Central al Asociației precizează că existau 54 de biblioteci poporale, dintre care una la Șomcuta și alta la Șimleu.

Șomcuta Mare se bucura de prezența Bibliotecii Reuniunii Corului Plugarilor Români din Șomcuta Mare, prin care se difuza cultura și știința în societatea chioreană, aspectul concret reprezentat de Catalogul cărților Reuniunii de Cântări din Șomcuta Mare, datând din 1913. Interesant este că, prof. dr. Valeriu Achim, cel care deține acest catalog, precizează că în document sunt nominalizate 153 de volume, pe când, pe marginea catalogului, în creion, este notat că biblioteca avea 334 tomuri.  → informația trebuie analizată, cum au dispărut cărțile

Aceste cărți au permis nu doar luminarea poporului prin cultură, dar mai ales au menținut vie conștiința națională, adică legătura cu românii de peste munți, fiindcă, în cea mai mare parte, cărțile proveneau din Regat.

În iulie 1876, în Șomcuta Mare au loc câteva reprezentări ale trupei de teatru conduse de I. C. Lugojanu, aspect ce va unfluența declanșarea emancipării c artistice de amatori.

Școala a avut un rol important, motivând lupta românilor pentru afirmare ca națiune. Presupunând că educarea copiilor, în epoca medievală, s-a făcut în tinda bisericii sau în casele preoților sau unor țărani înnobilați, documentele istorice atestă școala, ca formă organizată, abia în 1747, o școală confesională ortodoxă, iar apoi în 1784, când cu sprijinul lui Gheorghe Șincai se organizează o școala românească pentru greco-catolici în Șomcuta.

Între anii 1835-1838 tot aici funcționează o școală primară superioară, pentru ca mai târziu în 1867-1889 să funcționeze o școală de fete. Tot în perioada interbelică funcționa o școală de repetiții agronomice ce depindea de resortul agriculturii. În 1922 se înființează un gimnaziu care a funcționat până în 1929. În perioada 1930-1931 se editează ziarul „Chioar”.

Conștientizarea emancipării prin educație poate fi identificat și-n faptul că din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în localitate erau doi învățători, respectiv Teodor Blaga 1867-1900 și Elias Pop 1877-1905, ce era și cantorul prim al comunității, dar și educatoarea Pelagia Pop 1877-1894, iar apoi învățătorul Augustin Ungur 1906-1921 și educatoarea Rafila Pavel 1900-1921.

De imaginea acestei localități se leagă diferite nume, însă ne permitem să amintim doar patru personalități  Elias Pop, Ioan Buteanu, Aurel Butean și Teodor Blaga.

La începutul secolului al XX-lea, prin legea Apponyi din 1907, se viza desființarea școlilor confesionale românești din Transilvania, învățătorul Elia Pop rezistă în fața presiunii autorităților. De asemenea, sprijină cu un capital fundațional elevii proveniți din familii sărace din Șomcuta, Săpâia, Posta și Remeatea Chioarului.

În mai 1877, învățătorul Elie Pop (1848 – 1922, originar din Săpâia) lansează un apel în ”Gazeta Transilvaniei”, îndemnând populația să contribuie pentru ajutorarea ostașilor români răniți în Războiul de Independență, spre ”alinarea durerilor confraților din România”. Sprijină armata română printr-un fond strâns împreună cu Elena Pop, fiica lui George Pop de Băsești.

Lupta românilor pentru afirmare ca națiune continuă în mai 1884, când delegații locali vor participa la conferința de la Sibiu a P.N.R. din Transilvania, remarcându-se avocații cercului Șomcuta Andrei Medan și Alexandru Pop, iar pentru cercul Baia Mare dr. Tit Hendrea din Ardusat. Sub același imbold al luptei pentru drepturile românilor se înscrie și acțiunea Memorandului. Din delegația celor 300 de români care au plecat la Viena pentru a susține drepturile nației lor, în martie 1892, documentele consemnează pe învățătorul Elia Pop, avocații Vasile Dragoș și Andrei Medan din Șomcuta și proprietarul Ioan Racoți din Remetea Chioarului.

La sfârșitul sec. XIX-lea capătă un caracter regulat târgurile săptămânale. În localitate au funcționat 3 unități bancare: Casa de Economii a Districtului Chioar, Casa de Economii Chioreana, înființată în 1901, și Banca de Comerț.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia Ortodoxă Șomcuta Mare însumează 3224 de credincioși (cf. Recensământ 2011) ce sunt păstoriți de preotul Cîmpean Mircea și preotul Bucșa Ioan Ilie, cântăreț al bisericii fiind Lăzărescu Ioan, paraclisier (îngrijitor clădiri) Mezei Iulian Ioan iar epitrop Duruș Ioan.

Programul slujbelor este unul zilnic. Alături de parohie mai activează o asociație intitulată Asociația Șfinții Apostoli Petru și Pavel Șomcuta Mare (ASAPP-Șomcuta Mare), iar cele două instituții colaborează activ în promovarea acțiunilor social-filantropice, catehetice și culturale în cadrul parohiei și nu numai, derulând anual activități noi sau activități ce continua an de an ca noi ediții precum: Programul catehetic Hristos împărtășit copiilor și Tinerețe și libertate, cultură și credință.

 

Bibliografie:

  1. Achim, Valeriu Prof. Dr. Considerații pe marginea bibliotecii reuniunii Corului Plugarilor Români din Șomcuta Mare, în ”Pro Unione”, anul IV, nr. 1-2, iunie 2001, Baia Mare, p. 128;
  2. Albu, Nicolae Istoria învățământului românesc în Transilvania până în anul 1800, Blaj, 1944, p. 134;
  3. Arhivele Episcopiei Ortodoxe Cluj-Napoca,Monografiile localităţilor – 1972, Șomcuta Mare, fila 2;
  4. Arhivele Naţionale Cluj Napoca, Fond Districtul Chioar, Inventar asupra tabelelor de impunere, fond 101, nr. Inv. 44, 177: plasa Şomcuta Mare – Ciolt, Hovrila, Şomcuta Mare;
  5. Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Teleki de Satulung – Urbariul posesiunilor fiscal de pe domeniul Chioarului – 1719, dos. 202;
  6. Băințan, Valentin Arta corală în Maramureș, Baia Mare, 1982, p. 367;
  7. Brânzeu N. Școalele din Blaj, Sibiu, 1898, p. 36 – 38; 
  8. Crăciun Bogdan și Bolovan Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 68;
  9. Dörner, Anton Administraţia Transilvaniei în perioada anilor 1867-1876, în ”Anuarul Institutului de Istorie <George Bariţiu> din Cluj-Napoca”, anul XL, 2001, p. 117-118;
  10. Edroiu, N., Gyemánt, L. Comitatul Solnocului Mijlociu unit cu Crasna și Chioar în vremea răscoalei lui Hore (1784) în ”Acta Mvsei Porolissensis” anul VIII, Zalău, 1984, p. 398 și 402.
  11. Glodariu, E.  Biblioteci poporale ale Astrei, în ”Acta Mvsei Napocensis”, VI, 1969, p. 351;
  12. Hossu, Valer, Nobilimea Chioarului, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2003, p. 226;

13.Károly, Tagányi, László Réthy dr., Jószef Kádár Szolnok-Dobokavármegye Monographiája, VII, 1905, p. 328 ;

14.Makkai, L. Szolnok-Doboka megye magyarságának pusztulása a XVIII század elején, Kolozsvár, 1942, p. 90;

15.Man Grigore Biserici de lemn din Maramureș, Ed. Proema, Baia Mare, 2005, p. 366 ;

16.Moldovan, Andrei Districtul Chioarului. Perioada de funcţionare şi arhiva creată, în ”Revista Arhivelor”, anul XLVIII, nr. 2, 1971, p. 287; 

  1. Meruţiu, V.  Judeţe din Ardeal şi din Maramureş pânăîn Banat. Evoluţia teritorială, Institutul de Arte Geografice ”Ardealul”, Cluj, 1929, p. 31-32;  

18.Pascu, Ştefan Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. III, 1986, p. 554– 555 ;

  1. Persián, Kálmán dr. Kövár krónikája, Nyomása, Kolozvár, 1921, p. 3 ;
  2. Russu, Andrei Adrian, O familie voievodală românească din districtul cetăţii Chioar în   secolul al XVI-lea, în ”Acta Mvsei Porolissensis”, VII, Zalău, 1983, p. 208;
  3. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Szamosujváriensis, 1882,  p. 145;
  4. 22. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Szamosujváriensis, 1894,  135; 
  5. 23. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Szamosujváriensis,  1900, p. 156;
  6. 24. Schematismus venerabilis cleri dioecesis Szamosujváriensis, 1906,  138;
  7. 25. Sematismul Veneratului Cler al Diecezei Greco-Catolice Române de Gherla, 1914,  p.166.
  8. Suciu, Coriolan Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. II, p. 176;
  9. 27. XXX Istoria României. Transilvania, vol. I (coord. dr. Anton Drăgoescu), Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997, p. 158; 
  10. XXX, Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională – documente 1848-1918, Ediţie îngrijită de Vasile Căpâlneanu, Ioan Sabău, Valeriu Achim, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1981, p. 61 –  62;
  11. XXX, Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradei, 1978, p. 265;
  12. XXX Transilvania, nr. VI – VII iulie-august 1897, p. 60; 
  13. 31. XXX Tribuna, Sibiu, 1894, nr. 89 și 94. 

Schitul Buna Vestire – Șomcuta

Hramul: Buna Vestire
Adresa: str. Livezilor, nr. 27, Șomcuta Mare, jud. Maramureș
Protopopiatul Chioar
Egumenă
Paisia Semeni
Monahie
Telefon: 0741538773

Istoricul vechii mănăstiri de la Șomcuta Mare

Despre vechea mănăstire din Şomcuta Mare

Prof. Viorica Ursu

Tradiţii şi istoria acestei mănăstiri fac parte din patrimoniul spiritual şi cultural al oraşului de astăzi Şomcuta Mare şi al „Ţării Chioarului”, chiar dacă existenţa până în urmă cu peste 200 de ani a vechiului locaş de închinare pare acum nedrept uitată de localnici. Aceasta şi pentru că cei care se apleacă asupra trecutului localităţii, evocându-l cu mândrie şi cu dese prilejuri, nu amintesc sau nu ştiu despre mănăstirea dispărută. Aşa încât, pentru majoritatea şomcutenilor, şi nu numai pentru ei, o pagină luminoasă din istoria acestor locuri rămâne necunoscută.

Şomcuta este o veche aşezare românească, dăruită din plin de Dumnezeu cu ceea ce le era mereu de trebuinţă oamenilor. Vechiul să nume trebuie să fi fost „Şuncuta” sau „Şoncuta”, precum îl ştiu şi-l rostesc până astăzi mai cu seamă vârstnicii. Potrivit tradiţiei, invocate de mai vechi cunoscători, numele acesta ar veni de la traducerea în ungureşte a „Fântânii Cornului” sau a „Cornesii”, Satul a existat poate cu mult înaintea anilor 1405 şi chiar 1358, disputaţi ca reprezentând cea mai veche atestare documentară. A făcut parte din domeniul voievozilor maramureşeni Drag şi Balc, stăpâni ai cetăţii Chioarului. În sec. al XVII-lea era centrul unui voievodat local de peste acest domeniu, cuprinzând 14 sate în frunte cu Dan Butean.

Şomcuta, ca şi ţinutul Chioarului, şi-a legat numele de cele mai de seamă momente ale istoriei României.

Localitatea natală a lui Ion Buteanu, fruntaş al Revoluţiei române de la 1848, Şomcuta şi oamenii ei au participat la evenimentele revoluţiei, afirmându-şi voinţa de libertate şi dând jertfe pentru aceasta. A fost mereu fruntea Chioarului, reşedinţă a căpităniei acestui ţinut, respectiv a Districtului Chioar între 1849 şi 1867 şi în mai multe rânduri centru administrativ al unei întregi zone. Şomcuta şi-a afirmat solidaritatea cu Ţara, sprijinind cu ofrande Războiul de Independenţă a României la 1877 şi s-a înscris apoi în mişcarea de emancipare naţională a românilor din Transilvania, de unire şi desăvârşire a statului naţional român.

Şomcuta a fost prezentă în istoria culturii româneşti mai cu seamă prin manifestările ASTREI de acum 145 de ani şi de multe ori de atunci, dar şi printr-o merituoasă şi veche mişcare corală – din aceasta decurgând mulţimea evenimentelor culturale care au avut loc aici. A primit şi găzduit de-a lungul vremii personalităţi de seamă şi a dat, localitatea însăşi, intelectuali merituoşi.

Din istoria bogată a Şomcutei Mari, ne oprim în cele ce urmează, doar la vechea mănăstire, cu gândul bun de a contribui la cunoaşterea trecutului acestui locaş de închinare dispărut de mai bine de două sute de ani şi, după, cum se vede, şters din memoria oamenilor. Nu însă şi a locurilor!

Mănăstirea „Şoncuţii” a existat pe locul numit şi acum „La Mănăstire”, situat la intrare în localitate dinspre Baia Mare, în partea de nord a acesteia, spre Finteuşu Mare. Doar că pe terenul, acum arat şi semănat, se întindea cu secole în urmă o bătrână pădure de stejar, iar mănăstirea se va fi aflat într-o poiană la adăpostul ei. Pădurea aceea, consemnată în anul 1231 cu numele de „Pădurea Finteuşului” şi cunoscută astfel ca un reper al istoriei nu numai locale, a făcut parte întotdeauna din viaţa oamenilor de aici.

Locaşul de închinare avea, foarte probabil, hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, asemenea celor mai multe mănăstiri şi biserici din cuprinsul vechii Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, cu reşedinţa la Peri.

Cea mai veche atestare documentară a mănăstirii din Şomcuta datează din anul 1708 şi este în legătură cu găzduirea aici a unui comisar imperial cu misiuni militare în zonă (Susana Andea, Avram Andea, Transilvania, ierarhi şi monahi, Cluj-Napoca, 20089. Nu va fi fost tocmai atunci înfiinţată, ci am putea crede că a existat şi înainte, în secolul trecut, nu ştim de când, fiindcă ştirile lipsesc. Tot între documentele existenţei vechii mănăstiri se înscriu şi hărţile militare iosefine întocmite începând cu anul 1763.

Pe lângă mănăstirea din Şomcuta a funcţionat o modestă şcoală susţinută de călugări veniţi cu carte din Moldova şi la care învăţau mai cu seamă preoţi şi dieci. În 1747, episcopul din Munkaci cerea autorităţilor districtului (în consens cu politica Imperiului austriac), izgonirea călugărilor amintiţi pentru că erau „contrari unirii”. (Traian Ursu, Vechea şcoală din Şomcuta Mare, în Anuarul Muzeului de Etnografie al Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 2014). Încât călugării ortodocşi au fost alungaţi şi pe la 1761 la mănăstire slujea singur popa Pop Vasile, preot unit, retras acolo, consemnat şi în anul 1765, dar alungat apoi în urma conflictului cu ortodocşii. (Susana Andea, Avram Andea, cartea amintită). Mediul majoritar ortodox al zonei (atât Şomcuta, cât şi satele din jur) făcuse grea viaţa la mănăstirea din Şomcuta. Şi odată în plus, mişcarea pentru ortodoxie a lui Sofronie, care a marcat şi Chioarul, , de unde dieci „schismatici” – unul fiind chiar din această mănăstire – creau îngrijorare autorităţilor. Dar nu numai din această pricină episodul „unit” al mănăstirii nu a durat multă vreme. Aceeaşi putere imperială, prin dispoziţiile antimonastice din anii 1784 şi 1785 a făcut să înceteze cu totul existenţa ei, precum şi a altor mănăstiri din Transilvania supusă Vienei.

Dar despre existenţa mănăstirii din Şomcuta şi despre soarta sa, ni se pare convingătoare relatarea istorică de acum mai bine de o sută de ani, a unui dintre intelectualii de frunte ai Chioarului, afirmat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este vorba de Nicolae Nilvan, avocat în Şomcuta Mare, unul dintre membrii fondatori ai ASTREI, iniţiatorul primei bănci româneşti din zonă („Chioreana”), luptător pentru afirmarea politică, culturală şi naţională a românilor. 

Reconstituirea pe care o încearcă cu respectul datorat adevărului istoric (şi nu vreunei părtiniri ortodoxe, confesiunea lui fiind greco-catolică), coboară cu aproximaţie până la 1760. Aflăm astfel că la Mănăstirea din Şomcuta, „călugării greci”, care au rezistat o vreme persecuţiilor şi propagandei de unire cu Roma, au fost alungaţi de către dregătorii districtului Chioar. Şi că, şomcutenii au adus de la mănăstirea pustiită, spre a nu fi „pângărite”, cărţi bisericeşti, mai multe icoane de la iconostas şi alte obiecte, după care au demolat-o. Iar „cu acele podoabe, creştinii au înfrumuseţat biserica de lemn din Şomcuta”, mai spune N. Nilvan. Mai precizează că toate acestea i le povestise cu mulţi ani în urmă cantorul bătrân Butean Lup, ai cărui părinţi mai apucaseră mănăstirea. Să adăugăm faptul că biserica de lemn din Şomcuta, construită în 1720, poate în urma unei incursiuni distrugătoare a tătarilor din 1717, avea şi aceasta hramul obişnuit în zonă al Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil, iar biserica de zid, terminată în 1892, va căpăta un alt hram, cel al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Vechea biserică a fost cumpărată de românii din Ulmeni, localitate în care se află şi astăzi.

În sprijinul existenţei, vechimii şi a însemnătăţii mănăstirii dispărute, Nilvan mai aminteşte că Nicolae Iorga, în popasul său la Şomcuta, în anul 1905, a cercetat cărţile vechi provenite de la mănăstire. Marele istoric a remarcat Cazania din 1643 a mitropolitului Varlaam al Moldovei, dăruită „sfintei mănăstiri a Şoncuţii” de „boierul” Terenţiu Pop din Copalnic Mănăştur. (Nilvan menţionează şi remarca marelui istoric: faptul că nobilii din Chioar îşi spuneau „boieri” la fel ca şi în Moldova). Aşadar, pe lângă alte surse, datele consemnate de Nicolae Nilvan într-un articol al său din „Gazeta de Duminică” (Şimleu, 25 nov. 1906), al cărei colaborator şi susţinător era, conving despre amintirea încă vie în sec. XIX a mănăstirii din Şomcuta.

Revenind la ceea ce s-a păstrat de la mănăstirea dispărută, menţionăm printre cărţile vechi şi un Octoih din sec. al XVII-lea, cartea fiind „dată de pomană la sfânta mănăstire a Şuncuţii”, în anul 1777, de fiica unui preot din Prislop, de lângă Boiu Mare, stabilită la Mănăşturul Clujului. Nu sunt singurele cărţi de la vechea mănăstire, aflate în păstrarea Parohiei Ortodoxe din Şomcuta Mare, unele fiind legate cu pricepere de amintitul cantor – potrivit chiar propriilor lui însemnări.

Din Moldova aceleiaşi vremi, mănăstirea primise o cruce de mână, din lemn, având ambele feţe sculptate cu migală şi reprezentându-L pe Domnul Iisus răstignit, respectiv, pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Şi această piesă a ajuns până la noi, chiar dacă nu tocmai întreagă şi se găseşte acum în colecţiile Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare. Dintre darurile făcute demult mănăstirii din Şomcuta, amintim şi o icoană pe lemn din sec. al XVII-lea, reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul Iisus”. Icoana, care are înscris şi un text în limba greacă, se află şi se cinsteşte în biserica ortodoxă „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şomcuta Mare. Vechea icoană, vădit ortodoxă, a fost împodobită ulterior cu aplicaţii de catifea şi mărgele, care conturează o coroană imperială în loc de nimb, fiind astfel aproape de nerecunoscut. Iar structura de scândură în care a fost fixată, poate pentru o mai bună păstrare, face textul grecesc inaccesibil.

Mai remarcăm că provenind de la aceeaşi mănăstire şi un discos datat 1717. A fost dăruit de generalul Toma Cantacuzino şi familia sa în trecere prin Transilvania (în legătură cu refugiul din Rusia), cu prilejul unui popas al lor la această mănăstire în primăvara acelui an. Piesa se păstrează la Parohia Ortodoxă Şomcuta Mare. (V. Ursu, Un document inedit (discosul din Şomcuta) privind relaţiile Chioarului cu ţările române în Evul Mediu, în Marmaţia, IV, 1984). Toma Cantacuzino, adversar înverşunat al Porţii Otomane şi pasionat al cărţilor – astfel explicându-se şi prietenia sa cu domnitorul savant al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693 şi 1710-1711) – a fost văr şi înalt demnitar al domnului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu (1688-1714, aflat acum între sfinţii martiri), dar a contribuit în chip nefericit la pierderea acestuia.

Va fi fost mănăstirea din Şomcuta, în vremea amintitului popas cantacuzin, cea mai importantă din Ţara Chioarului, şi printre puţinele dintre mănăstirile vechi care mai rezistase aici. Cât despre discosul dăruit mănăstirii, acesta are câte ceva de spus şi despre relaţiile dintre ţările române din acea vreme.

Dar dovezi documentare ale existenţei vechii mănăstiri din Şomcuta mai sunt, chiar dacă nu destule ca să avem şi certitudinea începuturilor sale, adică a vechimii propriu-zise. Notăm în context interesul pentru istoria acestui aşezământ de cult şi contribuţii în acest sens, bazate pe informaţii din arhive străine, în cartea amintită a istoricilor clujeni Susana Andea şi Avram Andea. De asemenea, faptul că mănăstirea din Şomcuta este amintită în recente sinteze privind monahismul (A. A. Rusu şi colab.; Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, 2000; Arhim. Macarie Motogna, Monahismul ortodox din Maramureş, Transilvania septentrională până la începutul sec. al XIX-lea, Editura Mănăstirii Rohia, 2009).

Este posibil ca documente importante care privesc începuturile mănăstirii de la Şomcuta să se fi pierdut odată cu Arhiva Chioarului în timpul sângeroaselor evenimente ale Revoluţiei de la 1848 din zonă. Poate că este mai veche decât sec. al XVII-lea. Să fi fost şi aceasta una dintre mănăstirile întemeiate de voievozii maramureşeni urmaşi ai lui Dragoş descălecătorul în Moldova? Între aceştia, Drag şi Balc au fost generoşi ctitori şi dăruitori de lăcaşe de închinare ortodoxe pe proprietăţile lor întinse din Maramureş, Chioar, Sătmar şi mai departe. Bogaţi şi puternici, având înalte rosturi în regatul ungar, Drăgoşeştii, chiar devenind Dragfieşti – precum Bartolomeu Dragfi, voievodul Transilvaniei (între 1494 ţi 1499) – au protejat prin vestitele lor mănăstiri de la Peri, Biserica Albă, Bârsana, Cuţa, Habra şi altele dispărute, elementul românesc, credinţa şi cu aceasta, limba şi fiinţa de neam a românilor din amintitele ţinuturi. Până la o probă contrară, rămânem la ipoteza că mănăstirea din Şomcuta, dispărută de mai bine de două sute de ani, putea să fi fost una dintre acestea.

În data de 28 Mai 2023 – Duminica a VII -a după Rusalii-se pune un nou început pentru vechea manastire de la Somcuta Mare care are rădăcini adânci in istorie , probabil fiind ctitorie a familiei Voievodale a Dragosestilor alături mănăstirile Perii Maramureșului 1391 și Barsana . 

Dacă facem legătura teologica si duhovniceasca si ne gândim ca e Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic , dar și ziua de naștere a IPS Arhiepiscop Iustinian , ( se împlinesc 102 ani) ,vom constata ca nu e nimic întâmplator . Și ca aceasta reînviere a mănăstirii de călugărițe ,este voita de Dumnezeu , este o necesitate pastoral -misionara , o reparație istorica și ca , va fi așezată sub Protectia Maicii Domnului  , ocrotitoarea mănăstirilor , a monahilor și monahilor , va avea hramul “ Buna -Vestire “ și vegheată de Sfinții Părinți și de Parintele noștru cu viața și lucrare sfanta , IPS Iustinian !

În data de 25 mai 2025 într-un sobor de preoți și arhidiaconi, Preasfințitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Române a Maramureșului și Sătmarului, a a sfințit Altarul de vară al așezământului monahal cu hramurile „Buna Vestire” și „Sfântul Nectarie de la Eghina” din Șomcuta Mare și a binecuvântat clopotul, după care va săvârșit Sfânta Liturghie.