Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Someș Uileac face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul anul 1994, anterior aparținând Protopopiatului Baia Mare, încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Urmărind documentele descoperim că, în 1936, parohia era sub jurisdicția Protopopiatului Silvaniei, iar în 1763 aparținea de Protopopiatul Băsești/ Illyésfalvensis al Silvaniei.

Descoperirile de la hotarul dintre Someșul Uileac și satul Ulciug (județul Sălaj), din locul numit Săcaia, în stânga pârâului din Valea Bodăvii, constând în verigi din bronz și fragmente ceramice ornamentale, aparținând culturii Wietenberg, dezvăluie existența localității încă din epoca bronzului. Însă, probabil, un simbol al localității este cetatea dacică Bodava, situată în NE satului, care făcea parte din linia de fortificații a dacilor liberi, ce era paralelă cu limesul (granița) roman, ce era un sistem de fortificații care aveau rol de apărare împotriva triburilor gotice. Existența cetății Bodava poate fi dovedită până pe la mijlocul secolului al XIII-lea, adică în perioada invaziei tătare din 1241-1242, când au fost distruse o serie de cetăți printre care Bodava și cetatea Zeget, pe locul căreia se va ridica în 1276 cetatea Aranyas, de care va aparține o perioadă mai îndelungată și satul Someșul Uileac.

Atestat documentar în 1383, când satul aparținea cetății Aranyos care este primită de fiii voievodului Balc, respectiv Drag și Ioan, ca recompensă pentru serviciile aduse spriginirii regalității maghiare împotriva voievodului maramureșean Bogdan. 

Încă din 1388, este consemnat ca sat unguresc – villae hungaricalis, alături de Vicea. Toponimul Uileac înseamnă sat nou sau așezare nouă. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, stăpâni ai satului erau fie familia nobiliară Dragffy (descendenții lui Drag), fie familia nobiliară Jakcsi de Coșei.

Din punct de vedere administrativ, localitatea făcea parte din comitatul Solnocul de Mijloc, mai exact, în 1543, de  plasa Cehu Silvaniei, în 1554, de domeniul cetății Cehu, în 1564 de domeniul cetății Hodod, iar 1566 revine cetății Cehu, fiind administrat de voievodul Petruș Pap din Bicaz. După moartea ultimului moștenitor Gheorghe Dragffy, satul este donat contelui Gheorghe Bathory.

Se pare că între secolele XV – XVII era un sat mixt, pentru ca documentele anterioare Revoluției Burgheze din 1848 să o confirme doar localitate românească.

Sub aspect geografic, localitatea este așezată în extremitatea sud-vestică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă de șes, pe malul stâng al râului Someș, cu o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană. 

Istoricul bisericii parohiale

Se pare că cea mai veche informație despre viața religioasă a comunității, datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, documentul ce menționează satele aparținătoare domeniului cetății Anayos, atestă sat schismatic, adică de confesiune ortodoxă. O altă informație indirectă despre viața religioasă a localității se regăsește în  Urbariile din 1566 și 1569, care înregistrează obligațiile preoților de pe domeniul Cehul Silvaniei ”singuli presbiteri debent unam magnam lodicem”.

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1862, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea aparținea de comitatul Solnocul de Mijloc, având biserică și preot ortodox pentru cele 72 de familii, însă consemnează și existența preotului greco-catolic chiar dacă în sat nu era nici măcar o  familie de această confesiune. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Din documentele istorice descoperim că a existat o biserică veche din lemn încă din secolul al XV-lea, care a  fost distrusă de turci prin 1682, asemenea celei din Vicea. Apoi, prin 1709, a fost construită o altă biserică de lemn pe fundație de piatră, având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Această biserică este consemnată și-n 1737 și chiar în 1749, când se pare că a suferit lucrări semnificative.

Zidirea actualei biserici a început în 1928 și s-a finalizat abia în 1937, când a fost săvârșită prima liturghie. Edificiul a fost construit pe locul vechiului conac al baronului Paul Bethlen, teren cumpărat de credincioși.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan sală, cu dimensiunile de 28 m x 11 m. Absida altarului este poligonal nedecroșat, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu tablă.

În 1959, sub coordonare preotului Gherghe Bordașiu, au fost efectuate ample lucrări – reparații generale, zugrăveli, pictura interioară și înzestrarea locașului cu iconostas. După acest demers, biserica o fost sfințită, în noiembrie 1963, de către P.S. Valerian Zaharia, episcop al Oradiei.

În apropierea bisericii, în 1995-1996, sub îndrumarea preotului Marcel Markus, a fost înălțat un monument de marmură pentru cinstirea eroilor din Primul și al Doilea Război Mondial, ce a fost sfințit de Preasfintitul Parinte Iustin Sigheteanul, arhiereu vicar al Maramureșului și Sătmarului.

Între ani 1999 – 2001 s-a refăcut pictura interioară a bisericii în tempera de către pictorul bisericesc Mihai Pascariu din Piatra Neamț. Concomitent s-a realizat drenajul de jur împrejurul bisericii, tencuirea si vopsirea exterioară. După finalizarea acestor lucrări ample, biserica a fost sfințită ce către Preasfintitul Parinte Iustin Sigheteanul, arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului la data de 04 noiembrie 2001.

În anul 2017 s-a executat un nou gard care imprejmuieste biserica, s-a reamenajat Sfantul altar,, refacerea integrală a pardoselii si placare ei cu granit. Ca urmare a acestor lucrari, în data de 13 august 2017 biserica a fost tarnosita de către Preasfintitul Parinte Iustin Episcop al Maramureșului și Sătmarului.

În anul 2021, la data de 1 august  au fost sfințite lucrările de restaurare a monumentului eroilor din localitate de către Preasfintitul Parinte Timotei Sătmăreanul, arhiereu vicar al Episcopiei  Maramureșului și Sătmarului.

Șirul preoților este cunoscut abia din secolul al XVIII-lea, respectiv preotul neunit  N.,probabil, Nicolae (1733) dar și pr. Teodor, apoi pr. Zaharie (1763), pr. Andrei Conea (1797), pr. Ion Cristea (1825 – 1830), pr. Mihai Gora (1831 – 1852), pr. Teodor Ardelean (1852 – 1853), pr. George Cosma (1853 – 1875), pr. Vasile Gradovici (1876 – 1884), pr. Ioan Pop (1885 – 1909) și ginerele său pr. Ioan Coste ( 1909 – 1949), pr. Victor Cosma (ian. – dec. 1949), pr. Emil Bodea ( 1949 – 1950), pr. Gheorghe Bordașiu (1950 – 1965), pr. Vasile Argatu (ian. – aug. 1965), pr. Alexandru Avram (1965 – 1966), pr. Zimveliu Sever (1966 – 1972), pr. Gheorghe Breazu (1972 – 1979), pr. Augustin Onea (1979 – 1992), iar din ianuarie 1993 până în prezent pr. Marcel Gheorghe Markus.

Cimitirele

Parohia Ortodoxă Someș-Uileac are un cimitir situat pe colina locități.

Activități culturale și filantropice în trecut

Localitatea avea școală confesională de pe la începutul secolului al XIX-lea, din 1824, cu învățător calificat, remarcându-se  dascălul-cantor George Șoncodi, între 1867 – 1882, învățătorul-cantor Gabriel Orosz în 1894, învățătorul George Simon în 1906, și învățătorul-cantor era Augustin Maxim în 1914.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Someș Uileac însumează 842 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Marcel Gheorghe Markus, cântăreț al bisericii este Vasile Dorolțan, parclisier Osan Laurentiu, iar epitrop Liviu Matei. Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie desfășurându-se programe catehetice, credicioșii fiind implicați în diferite activități caritabile, atât la nivel național, cât și local.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Feneșan, Costin,  Izvoare de demografie istorică, București, vol. I, 1986.
4. Lako, Eva, Repertoriul topgrafic al Epocii pietrei și a perioadei de tranziție spre Epoca bronzului în județul Sălaj, în  „Acta Mvsei Porolissensis”, V, Zalău, 1981, p. 327 – 342.
5. Mór, Petri, Szilágy vármegye monographiája, vol. I, Budapest, 1901.
6. Oros, Traian, Someș Uileac – vatră de legendă și istorie, ed. Silvania, Zalău, 2011.
7. Prodan, David,  Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. II, Ed. Academiei Rep. Soc. România, 1968.
8. Stoica, Dionisie  și Lazăr, Ioan P., Schița monografică a Sălagiului, Ed. Victoria, Șimleu-Silvaniei, 1908.
9. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968.
10. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 169 – 213.
11. Wagner, Ernest, Aspecte din istoria cetății și a domeniului Cehu Silvaniei, în „Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 309 – 340.