Istoricul Comunității

Parohia Ortodoxă Stejera face parte din Protopopiatul Ortodox Chioar.

Stejera este un sat în comuna Mireșu Mare din județul Maramureș, Transilvania, România. Etimologia numelui localității: dintr-un nume topic de forma (La) Stejari, cf. stejar + suf. -iș (-et) > stejăriș, stejăret, de unde Stejări sau Stăjeri + suf. top. -a > (dial.) Stejăra, Stăjera = Stejera.

Localitatea Stejera este atestată la anul 1405. (Dorin Ştef, în DEL MM, citându-l pe Coriolan Suciu – Dicționar istoric al localităților din Transilvania, 1967-1968 consideră ca primă atestară documentară anul 1733). Peste locuitorii satului au trecut numeroase invazii străine care au pustiit satul, culminând cu anul 1848, când honvezii lui Kosuth au ars până în temelii satul, afectând serios și biserica de lemn. 

În anul 1566 satul Stejera făcea parte din voievodatul lui Dan Butean din Șomcuta, fiind astfel notat în Urbariul Cetății de Piatră.

Secolul al XVII-lea a început cu vremuri grele, cu doi ani în care ciuma a decimat populaţia în 1602 şi 1603. Apoi a urmat războiul din Transilvania dintre oastea Ţării Româneşti aliată cu oastea Imperiului Habsburgic, care luptau împotriva oastei Transilvaniei condusă de principele filoturc Moise Szekely. În tot acest răstimp ţara Chioarului a fost străbătută de trupele polone în drumul lor spre câmpul de bătaie, cu toate implicaţiile pe care convoaiele militare le aveau asupra localităţilor pe lângă care treceau.

În anii 1608-1609 principele Gabriel Bathory redă forţa economica şi militară Ţării Chioarului şi întăreşte drepturile nobiliare ale celor merituoşi. Astfel satul Stejera este dăruit lui Teodor Butean (urmaşul voievodului Dan Butean) din Şomcuta.

Şematismul greco-catolic din anul 1936 semnalează biserica de lemn din Stejera în anul 1700.

La începutul secolului al XVIII-lea statutul satului Stejera se modifică: din proprietatea fiscului şi respectiv al Domeniului Chioar, satul este dăruit familiei Teleki, în 1719, în urma demantelării Cetății Chioarului şi a prăbuşirii autorităţii militare şi politice pe care aceasta o avea în zonă.

Conscripţia generalului Buccow notează între anii 1760-1762, în satul Stejera, 11 familii neunite, un preot neunit și o biserică neunită. Aşadar suflul nou al noii religii greco-catolice nu pătrunsese până la cea vreme în teritoriul izolat al satului Stejera.

Prima Hartă Militară a Imperiului Austro-Ungar – Harta Iozefină realizată între 1769-1773 prezintă satul Stejera amplasat în lunca dintre 2 văi (biserica şi câteva gospodării compacte), cu căteva gospodării izolate pe versantul nord-vestic al dealului „Cornu Pleșuv”, care îl desparte de Curtuiuşu Mare. Un sat mic, răsfirat, cu 12 gospodării şi o biserică. Harta confirmă corectitudinea recensământului coordonat de generalul Bukkow.

 

În timpul răscoalei ţărăneşti a lui Horea, Cloşca şi Crișan, popa Toader cel bătrân şi judele Buia Gheorghe din Stejera dau exemplul ascultării faţă de autorităţile austriece semnând „patenta de linişte”, în 26 noiembrie 1784, care chema la linişte şi ameninţa cu rigorile legii în caz de nesupunere.

Recensământul din 1786 notează satul Stejera cu 50 de locuitori, dintre care nici un nobil: în total 9 familii în 9 case. Rezultatele acestui recensământ sunt corelate cu Prima Hartă a Imperiului Austro-Ungar, și confirmă faptul că satul Stejera încă se mai alfa pe versantul nordic al dealului Piciorul Stejarului(sau Cornul Pleșuv) și încă nu migrase pe actualul amplasament de pe versantul sudic al Dealului Pietrișului(sau dealul Secătura).

Cea de-a doua Hartă Militară a Imperiului Austro-Ungar prezintă satul Stejera înşirat de-a lungul Văii Stejera, şi biserica amplasată pe versantul estic al Dealului Pietrişului (Dealul Secătura). Biserica pare să fie mutată pe actualul amplasament.

Ştim că în anul 1830 se reface acoperişul bisericii din Stejera, şi se execută mici lucrări de reparaţii. Probabil că acesta este anul în care biserica a fost mutată, şi lucrările de reparaţii sunt reparaţii în urma mutării.

Din istoricul bisericii scris în 1982 de preotul-paroh Varga Nicolae aflăm ceea ce s-a păstrat în memoria colectivă a satului: „în anul 1848 satul a fost pustiit de honvezii lui Kossuth, dar cu toate acestea dragostea acestor locuitori pentru locurile lor natale i-au determinat de a se reintoarce de unde au plecat, punând din nou bazele satului lor”

 

Cea de-a treia Hartă Militară a Imperiului Austro-Ungar nu aduce mari modificări ale satului Stejera, doar câteva gospodării aşezate pe versantul nord-vestic al Piciorului Stejerului (Cornu Pleşuv). Biserica se află pe actualul amplasament.

 

Recensămintele din secolul al XX-lea indică o creştere semnificativă a populaţiei faţă de jumatatea a doua a secolului al XVIII-lea aceasta s-a multiplicat de 3 ori ajungând la 157 locumori. Copii din Stejera „cerceteaza” scoala din satul vecin ladăra.

Finalul Primului Război Mondial generează puțină efervescenţă în satul izolat Stejera; mai întâi revoltele forestierilor la care aderă şi stejerenii care, împreună cu cei din Curtuiuşu Mare, Buteasa, Valea Chioarului şi Văleni au navälit in Somcuta Mrae, dând iama în magazinele proprietarilor și exploatatorilor de păduri, împărțind cetățenilor întreaga cantitate de produse, în timp ce autoritățile neputincioase au fugit spre Satulung și Seini. Această revoltă a forestierilor se încadrează în mişcările care militau pentru drepturi democratice pentru toate categoriile de oameni ai muncii (forestieri, mineri), care au urmat Congresului de la Roma al naționalităților asuprite de monarhia austro-ungară, unde a fost votată o moțiune prin care se cerea „recunoaşterea dreptului fiecărei națuni de a se constitul în stat național independent sau de a se uni cu statul național dacă acesta există.”

Tot aceastã efervescență mobilizează reprezentanți ai țărănimii din Stejera să participe la adunarea populară de la Șomcuta Mare din 14 noiembrie 1918 pentru a alege şi forma Consiliul national și Garda națională – adunare prezidată de avocatul Ioan Tibil din Pota”

 

Recensământul din 2022 notează populația stabilă din Stejera la doar 44 persoane, revenind la un efectiv similar celui din secolul al XVIII-lea.

Analiza SWOT realizată pentru „Strategia de dezvoltare durabilă a comunei Mireşu Mare judetul Maramures” prezinta concluziile inverviurilor luate localnicilor, din care se reliefează atitudines for fapi de patrimoniul cultural: este criticat faptul că potențialul cultural şi natural focal nu este pus în valoare însă proiectele de valorificare a acestora nu sunt considerate importante. Direcțiile strategice de dezvoltare ale comunei Mireşu Mare propun ca fiind „foarte urgent” repararea bisericii de lemn din Stejera.

Azi Satul Stejera se prezintă celui care calcă pentru prima oară în acest colt uitat de lume, ca un sa-sanatoriu, cu natura profund conectată cu viaţa satului şu un aer curat nepreţuit.

Istoricul Bisericii Monument Istoric

Am văzut în capitolul anterior că Şematismul Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş prezintă anul 1700 ca an al construirii.

Analizând Hărțile Militare ale Imperiului Austro-Ungar aflăm cu certitudine că în perioada 1769-1773 biserica exista, fiind amplasată în lunca dintre 2 văi străjuite de dealul Secătura înspre vest şi dealul Cornu Pleşuv înspre sud-est (care desparte satul Stejera de Curtuiuşu Mare). Apoi, în perioada 1819-1869 biserica apare pe alt amplasament, pe piciorul dealului Secătura, mutată probabil pentru a o feri de ieşirile din matcă a văii Secătura.

Atât memoria colectivă a satului cât şi analiza vizuală a bisericii confirmă această mutare: modul în care au fost tratate capetele bârnelor ce formează pereţii laterali ai naosului şi pronaosului sugerează că îmbinările iniţiale în cheotoare românească, similară cu cea de la pereţii absidei altarului, au fost decupate, înlăturate probabil din cauza degradărilor suferite în timpul mutării, şi refăcute într-o variantă simplistă, rapidă şi ieftină, cu scoabe metalice făurite de fierar.

Din istoricul satului am aflat că în anul 1830 au fost făcute lucrări de reparaţii, iar din documentele din arhiva DJC Maramureş aflăm că „biserica ar fi fost construită în 1800 pe cheltuiala contelui Teleki din Pribileşti, care a dăruit-o localnicilor”. Aşadar este posibilă ipoteza mutării bisericii în anul 1830, pe cheltuiala contelui Teleki, care s-a îngrijit de reparaţiile de care avea nevoie biserica în urma mutării.

Pictura a fost realizată în 1843, conform pisaniei din naosul bisericii:,,La o pictorit în anul 1843, fiind episcop Lemeny, preot Pop Ion paroc Cozma Urs, diac Buie Nut, curator Buie Grigor, fetul Buie Toader, pictor Veres Adalbert”.

Afectată în timpul evenimentelor din anul 1848, ea a fost refăcută imediat. Parohul bisericii Szerasz Iulian notează în anul 2004 ceea ce reţine memoria colectivă a satului: „în anul 1848 biserica a fost arsă parţial de honvezii lui Kossuth».

Tot din documentele aflate în arhiva DJMM aflăm că „în biserică pe prestol se află o icoană, cu inscripţia anului 1812, care a fost donată de o credincioasă. Pe spatele icoanei apare inscripţia: „Această Ff(ântă) icoană au plătit buna lui Trif Marin (a) Pascului, ca să le fie pomenire lor în veci, pentru sufletele lor. Luna lui iunie 18 zile au domnului 1812.”

În timp, biserica a suferit mai multe intervenţii, ultima prin anul 1970, când a fost înlocuită o grindă din pronaos ce susţine acoperişul.

Preoții care au slujit la sfântul altar și de care se stiu câteva amanunte sunt: pr. Filip Ioan, pr. Mercea, pr. Pop Cornel care a slujit până în anul 1978. Iar din anul 1978 până în anul 1995 preot fiind părintele Varga Nicolae 

Biserica de Zid

În anul 1990 a fost pusă piatra de temelie a noii biserici de zid de către vrednicul de pomenire ÎPS. Justinian Chira preot fiind Hojda Gavril. Iar biserica s-a ridicat prin strădania și osteneala cedincioșilor parohiei.

În data de 27.08.2000 s-a sfințit biserica de zid de catre Preasfințitul Părinte Iustin pe atunci arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, primind ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Iar preot fiind Szerasz Iulian care a pastorit credinciosii din anul 1995 până în la data de 4.03.2007 când a plecat din parohie.

In anul 2004 Stejera a primit statutul de parohie  care pana atunci fusese filie la parohia Iadăra iar din anul 2007 pana la data de 29.02.2020 de buna randuială a bisericii s-a ocupat precucernicul părinte Daniel Buciuman.

Din data de 01.03.2020 a fost instalat actualul preot in persoana părintelui Sadoveanu Ionuț Marian  care duce mai departe și se ocupă de bunul mers al parohiei. 

Cimitirele

Biserica are un cimitir.

Profilul actual al Parohiei

În  prezent parohia ortodoxă însumează un număr de 44 de suflete, ce sunt păstoriți de peotul paroh Sadoveanu Ionuț, cântăret al bisericii este Prună Dorel Gabriel, care este și epitrop iar paraclisier este Buie Cornelia.

De asemenea implicăm tinerii în viața parohiei dar și în diferite activități. Iar comunitatea este deschisă la toate tipurile de activități filantropice. 

 

Bibliografie

 

• Ștef, Dorin,  Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2016.

1. 1. https://chioar.culturamm.ro/biserica-de-lemn-cuvioasa-paraschiva-din-stejera/
   2. Temian, Laura et alii, File de Cronică. Ținuturile Chioar, Codru, Lăpuș și Maramureș, Biblioteca judeţeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2016
   3. Şematismul veneratului cler al eparhiei greco-catolice române a Maramureşului pe anul Domnului 1936, Baia Mare, Tipografia „DACIA”, 1936, Retipărit la TIPOGRAFIA SURORILOR LAURETANE, 2011, 

• Ciobanu, Virgil. „Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762”, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională 1924-1925, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1926.

1. Arhiva DJMM. „Scurt istoric” scris în 1982 de preotul-paroh Varga Nicolae
2. https://www.recensamantromania.ro/ , accesat  în mai 2023
3. https://www.zmbm.ro/pdf/miresu-mare-335.pdf accesat în mai 2023
4. Arhiva DJMM, „Biserica de lemn Cuvioasa Parascheva”, în fișa nr. 5574 de inventar a monumentului
5. Arhiva DJMM „Scut Istoric” scris în anul 2004 de pr. paroh Szerasz Iulian