Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Tămășești face parte  integrantă din Protopopiatul Ortodox Chioar din anul 2014, anterior aparținând Protopiatului Baia Mareîncă din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Urmărind documentele descoperim că, în 1936, parohia era sub jurisdicția Protopopiatului Silvaniei, iar anterior acestui an, încă din 1867 aparținea de Protopopiatul Băsești/ Illyésfalvensis al Vicariatului Silvaniei.

Localitatea este atestată din 1424, însă forme ale așezării, în special topoare,  au fost identificate încă din epoca bronzului.

Din secolul al XV-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, devine proprietatea familiei nobiliară Dragffy (descendenții lui Drag), până la stingerea lui Gaspar Dragffy, intrând sub jurisdicția-administrativ teritorială a comitatului Solnocul de Mijloc, mai exact aparținea plasei Cehu Silvaniei. Urbariul din 1566 de pe domeniul Cehului Silvaniei, îl consemnează pe voievodul Petrus Pap, care, probabil, era și peste satul Tămășești. În 1569, regele Ioan Sigismund Zápolya donează localitatea, pentru fidelitate față de coroană, lui Ladislau Gyulafi de Rátóth, familia acestuia păstrând-o până la începutul secolului al XVIII-lea.

Urbariile din 1543, 1554, 1566, 1569, 1636 și 1676 confirmă localitatea ca aparținând administrativ de plasa Cehu Silvaniei, iar din punct de vedere economic și al rangului de dependență ținea de stăpânul cetății și al domeniului.

Noi proprietari ai localității Tămășești, baronul Joseph Bornemissza și groful Samuel Bethlen, sunt consemnați abia din 1797.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea de sud – vest a Depresiunii Baia Mare, mai exact la poalele Culmii Codrului. Fiind o zonă colinară, are un relief variat, cu un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Prima informație indirectă despre viața religioasă a localității se regăsește în  Urbariile din 1566 și 1569, care înregistrează obligațiile preoților de pe domeniul Cehul Silvaniei ”singuli presbiteri debent unam magnam lodicem”.

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, căci Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluie că localitatea aparținea de comitatul Solnocul de Mijloc, având biserică și casă parohială ortodoxă pentru cele 48 de familii. Însă parohia era vacantă, dar consemnează și existența preotului greco-catolic chiar dacă în sat nu era nici măcar o  familie de această confesiune. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

Biserică veche din lemn, construită în stil maramureșean, este atestată din anul 1867, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail si Gavril, și a fost adusă din satul Țeghea (județul Sălaj).  Probabil, acest an este cel al strămutării. Însă unele documente parohiale consemnează că în 1880 exista o biserică din piatră, material de proastă calitate, fiindcă s-a deteriorat foarte repede. 

Astfel, între 1910 – 1912 a fost ridicată din cărămidă o  nouă biserică, în timpul păstoririi preotului Ioan Pop, a cărui fiu, medic în Cluj-Napoca, a donat bisericii clopotele ce se folosesc si acum.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan tip sală, cu dimensiunile de 19 m și 9 m. Absida altarului este semicirculară decroșată, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară, iar pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță adosat, a cărui șarpantă este în formă de bulb, acoperită cu tablă.

Sub coordonarea preotului Petru Pop, începând cu 1975, biserica suferă multe reparații, iar în octombrie 1977, locașul de cult este sfințit de către Înalt Preasfințitul Teofil, arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului.

În 1998, biserica este repictată, sub îndrumarea preotului Mihai Păcurar, în același an fiind resfințită de către Preasfintitul Parinte Iustin Sigheteanul, arhiereu vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului.

Șirul preoților atestați documentar începe cu pr. Grigore(1733), pr. Flora (1797), apoi matricolele existente din 1824 au permis stabilirea compactă a preoților localității, respectiv pr. Vasile Pop(1867 – 1877), pr. Ioan Pop (1882 – 1925), cantor Zaharia Lengel (1882), cantor Vasile Pop (1906 -1925), pr. George Maior (1930), pr. Ioan Pop (…), pr. Florian Sabău (…..), pr. Nicolae Cotoțiu (1948-1965), pr. Petru Pop (1975 – 1981), pr. Mihai Mircea Păcurar (1981 – 2000), iar din anul 2000 pânăîn prezent pr. Dorel Chiș.

Cimitirele

Localitatea are trei cimitire

Activități culturale și filantropice în trecut

Școală confesională este din 1858, având învățător calificat, remarcându-se activitateadascălilor Ioan Sălegian 1867, Avram Fogasiu fiind și cantor 1877– 1894, în 1906, învățător intermediar Alexandru Fogaș,iar în 1914 învățătorul Ioan Coaciu.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă Tămășești însumează 176 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Dorel Chiș, cântăreț al bisericii este Eugen Matesan, parclisier Mihai Ilut, iar epitrop Razvan Ban.

Programul slujbelor este unul zilnic, în parohie.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Iuga de Săliște, Vasile, Monografie Odești – 810 ani de atestare documentară, 1205 – 2015, Ed. Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2015.
4. Mór, Petri, Szilágy vármegye monographiája, vol. I, Budapest, 1901; vol. III, 1902.
5. Prodan, David, Iobăgia în Transilvania, în secolul al XVI-lea, vol. II, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1968.
6. Stoica, Dionisie, și Lazăr, Ioan P., Schița monografică a Sălagiului, Ed. Victoria, Șimleu-Silvaniei, 1908.
7. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968.
8. Togan, Nicolau, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. ”Transilvania”, an XXIX, nr. IX-X, nov.-dec., 1898, Sibiu, p. 168 – 213.
9. Wagner, Ernest, Aspecte din istoria cetății și a domeniului Cehu-Silvaniei. Urbariul cetății Cehului din anul 1693, în ”Acta Muvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 309 – 343.