Istoricul comunității parohiale

Parohia Ortodoxă Urmeniș face parte din Protopiatul Ortodox Chioar din anul 2014, anterior aparținând Protopiatului Baia Mare încă din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În 1936, documentele certifică parohia sub jurisdicția Protopopiatului Silvaniei, iar anterior acestui an, încă din 1835 aparținea de Protopopiatul Băsești/ Illyésfalvensis al Vicariatului Silvaniei.

Atestată documentar din 1391 localitatea își leagă existența de evoluția voievodatului Cehu-Silvaniei din cadrul comitatului Solnocul de Mijloc. Se pare că numele toponimului poate fi explicat prin semantica verbul ”a urma”, căci sătenii s-au refugiat de năvălitor, urmându-se unul pe altul. În 1467, Lado, fiul lui Mihail din Urmeniș, și Ladislau de Mîtnic se înfățișează, stabilind că în cazul morții unuia fără a avea moștenitori, averea acestuia să rămână celuilalt, în puterea dreptului de frățietate (”jure fratenali”).

Astfel, atestarea din 1391, consemnează că satul a fost primit, ca donație regală, de voievozii maramureșeni Drag şi Balc, fiind, până la mijlocul secolului al XVI-lea, proprietatea familiei nobiliară Gaspar Dragffy (descendenții lui Drag), și intra sub jurisdicția-administrativ teritorială a comitatului Solnocul de Mijloc, mai exact aparținea plasei Cehu Silvaniei, fiind administrat de cneazul Mihail. Urbariul din 1566 consemnează că satul intra în componența domeniului Cehu-Silvaniei, voievod fiind Damian Pop din Asuaju de Sus. La începutul secolului al XVII-lea, respectiv în 1612, iobagii din sat intră în litigiu cu țăranii din Ariniș, în 1646 să aparțină contesei Iudita Bartsai, iar în 1720, satul este pustiit de năvălitorii turci. Documentele anului 1797, menționează că localitatea era proprietatea baronului Joseph Bornemissza și a grofului Samule Bethlen.

Un eveniment deosebit este cel al răscoalei nobililor din 1805, participând și  țăranul liber din Urmeniș, Ionuț Bancoș.

Sub aspect geografic, localitatea este situată în partea de sud – vest a Depresiunii Baia Mare, mai exact la poalele Culmii Codrului, fiind străbătută de pârâul Urmeniș. Este o zonă colinară, astfel, are un relief variat, cu văi abrupte, adânci și înguste, dar și un contur răsfirat, bucurându-se de o climă temperat-continentală cu influență mediteraneană.

Istoricul bisericii parohiale

Se pare că cea mai veche informație despre viața religioasă a comunității, datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, documentul ce menționează satele aparținătoare domeniului cetății Anayos, atestă sat schismatic, adică de confesiune ortodoxă. O altă informație indirectă despre viața religioasă a localității se regăsește în  Urbariile din 1566 și 1569, care înregistrează obligațiile preoților de pe domeniul Cehul Silvaniei ”singuli presbiteri debent unam magnam lodicem”.

Secolul al XVIII-lea oferă informații mai exacte despre organizarea religioasă, Cancelaria aulică a realizat Conscripția din 1760 – 1762, nu pe protopopiate, ci pe comitate, dezvăluind că localitatea avea biserică, preot și casă parohială. Și Conscripția din 1829 – 1831 realizată de Exactoratul Provincial a Guberniului Principatului Transilvania, pentru a repartiza obligațiile fiscale, atestă existența locașului de cult.

O biserica veche din lemn cu pictură pe pânză este consemnată din 1700, fiind localizată peste vale (față de amplasamentul biserici actuale) și avea hramul Nașterea Maicii Domnului. Existența acestei biserici este confirmată și-n documentele din 1750. Însă din 1824 este atestată o altă biserică veche, probabil tot din lemn. Despre vechimea vieții religioase din localitate stau mărturie și cărțile de cult tipărite cu alfabet chirilic, respectiv Triodul și Apostolul tipărit la Râmnic în 1747, Penticostarul tipărit tot la Râmnic, Strașnic tipărit la Blaj în 1773, Catavasier tipărit în 1824 la Blaj, Octoih –  1825, Mineu – 1838 și Evanghelia – 1844. De asemenea, a fost păstrată și o icoană din vechea biserică de lemn, ce surprinde imaginea Arhanghelilor Mihail și Gavril.

Biserica actuală a fost construită în 1912 în timpul păstoririi preotului Ștefan Sabău, fiind și pictată parțial în ulei și având inițial hramul Nașterii Maicii Domnului și apoi Sfântul Dimitrie. Din anul 1973, preotul Vasile Bancoș și curatorul Ioan Dragomir au coordonat amplele reparații interioare și exterioare ale bisericii, iar în 1975, locașul a fost sfințit de P.S. Teofil  Herineanu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului.

Biserica este construită din cărămidă, după un plan tip sală,  cu dimensiunile de 27 m și 10 m. Absida altarului este semicircular decroșat, iar naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Pe latura vestică a navei, este amplasat turnul-clopotniță angajat, a cărei șarpantă este în formă de bulb (în manieră barocă), acoperită cu tablă.

Se pare că primul preot atestat documentar este Ion Gherasim, menționându-se că a ridicat biserica veche în 1600. Apoi șirul preoților continuă cu Petru Pop  – 1650, Petru Vaida – 1700, Gheorghe Vaida – 1750, despre acest preot documentele parohiale menționează că era navetist – ”umblătoriu”, pr. Gherasim Pop – 1797, Vasile Vasvari  – 1800, pr. Marcu Pop – 1867, pr. Ioan Vasvari – 1877, pr. Petru Caba – 1870, pr. Ștefan Sabău (1870 – 1921), pr. Ioan Bancoș (1921 – 1971), pr. Vasile Bancoș (1971 – 2012),pr. Gheorghe-Marius Sfara.(2012-2019), iar din 2019 până în prezent păstoreste Pr. Romocea Răzvan Ionuț.

Cimitirele

Localitatea are trei cimitire și două cimitire familiale.

Activități culturale și filantropice în trecut

Încă de la începutul secolului al XIX-lea, în localitate exista școală confesională, având învățător calificat, în 1867 pe Ștfean Lazăr, în 1877- 1882 Ioan Pop,  în 1894 învățător și cantor Ioan Tătaru, în 1906, pe Gabriel Dregan, ce era și cantor.

Profilul actual al parohiei

În prezent parohia ortodoxă  Urmeniș însumează 276 de credincioși, ce sunt păstoriți de preotul paroh Romocea Răzvan Ionuț, cântăreți ai bisericii sunt Mateșan Marin și Vlad Șandor,  paraclisier este Negre Marius, iar epitrop Romulus Bancoș.

Programul slujbelor este unul zilnic

De asemenea, credincioșii se implică în colectele naționale și cele locale adresate celor nevoiași.

Bibliografie

1. Ciobanu, Virgil, Statistica românilor din Ardeal făcută de administrația austriacă în anul 1760 – 1762, copiată din arhiva de războiu din Viena, în ”Anuarul Institutului de Istorie Națională”, Cluj-Napoca, 1926, p. 3 – 61.
2. Crăciun, Bogdan și Bolovan, Ioan, Consignatio statistico topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae (Transilvania la 1829 – 1831), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003.
3. Mór, Petri, Szilágy vármegye monographiája, vol. I, II și IV, Budapest, 1901 – 1904.
4. Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. II,  1979 și vol. III, 1986.
5. Prodan, David, Iobăgia în Transilvania, în secolul al XVI-lea, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, vol. I, 1967, vol. II, 1968.
6. Stoica, Dionisie  și Lazăr, Ioan P., Schița monografică a Sălagiului, Ed. Victoria, Șimleu-Silvaniei, 1908.
7. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localtăților din Transilvania, vol. II, Ed. Academiei, București, 1968.
8. Wagner, Ernest, Aspecte din istoria cetății și a domeniului Cehu Silvaniei. Urbariul cetății Cehului din 1693, în ”Acta Mvsei Porolissensis”, VIII, Zalău, 1984, p. 309 – 340.